Simțurile: Mirosul

Chiar dacă teoria miasmelor în forma ei inițială a dispărut, există și azi credința că aerul curat ne face bine și mirosurile urâte sunt potențial periculoase, nu doar neplăcute.

Între sănătate, boli și simțul mirosului există legături puternice, constatate din cele mai vechi timpuri. Folosirea ierburilor aromatice este veche de când lumea, în ritualuri, dar și în medicină. Teoria miasmelor susținea că bolile călătoresc prin aer, prin intermediul mirosului. Astfel, înainte ca germenii și modalitatea lor de răspândire să fie lucruri cunoscute (să nu uităm că, inclusiv în timpul Gripei Spaniole, se credea că agentul patogen este o bacterie, nu un virus), cauza bolilor era considerată, printre altele, mirosul rău al aerului. Mirosurile grele, asociate cu decăderea fizică, au fost mult timp asociate cu bolile. Această teorie susține, de fapt, că bolile se transmit prin intermediul mirosului rău din vapori în combinație cu gaze și particule fine prezente în aceștia. Ideea a pornit de la observația, corectă de altfel, că bolile serioase izbucneau în locurile aglomerate din orașele pline de apă murdară, noroi, putregai, în general lipsite de igienă. De altminteri, malaria are ca etimologie italianul mala aria (aer rău), care descria mirosul neplăcut al mlaștinilor, considerat cauza bolii, înainte de a se cunoaște existența parazitului, transmis la om prin țânțar. În Compendium de epidemia per collegium facultatis medicorum Parisius, oamenii de știință ai vremii avertizau că „aerul stricat respirat pătrunde negreșit în inimă și strică substanța spiritului care sălășluiește acolo” (Odorama, istoria culturală a mirosului, Federico Kukso, 2022). Și, totuși, unele dintre recomandările vremurilor trecute par extrem de cunoscute – „trebuie evitate, pe cât posibil, dezbaterile publice pentru ca răsuflările să nu se amestece între ele și, astfel, un singur om să-i infecteze pe mulți alții. Deci e preferabil să stai singur și să-i eviți pe cei care vin dintr-un loc cu aer infectat” spunea Pietro da Tossignano în Tratatul său despre ciumă (cf. Odorama). Deși la ciuma bubonică măsura era inutilă, și se vorbește de aer ca „agent patogen”, era cumva prezentă intuiția logică a faptului că aglomerările pot duce la transmiterea unor boli, fapt dovedit din plin ulterior în cazul unor germeni.

John Snow a fost între primii care au atras atenția asupra apei murdare, în cursul epidemiilor de holeră, dar până la Koch și la descoperirile lui revoluționare teoria miasmelor a rezistat bine. Deși bazele ei nu erau tocmai adevărate, această teorie a dus totuși la măsuri care au ajutat în prevenirea transmiterii unor boli (Medicine the Definitive Illustrated History, Steve Parker, PRH 2021).

Exista chiar opinia că îmbăiatul e rău pentru că apa caldă moaie pielea și fleșcăiește mușchii (deși legătura dintre lipsa îmbăiatului și aerul urât mirositor ar fi trebuit să fie evidentă). Ierburile și uleiurile aromatice au fost folosite intens în evul mediu, cel zguduit de epidemii catastrofale, în încercarea de a opri răspândirea bolii. Vă amintiți, desigur, masca celebră în formă de cioc purtată de medicii din secolele 17 și 18, ca să se ferească de ciumă. Aceste „ciocuri” erau umplute cu ierburi aromatice, petale de trandafiri sau camfor. Ironia sorții face ca modalitatea de transmitere cea mai răspândită a ciumei bubonice să fie mușcătura unui purice infectat, acesta la rândul lui luând-o de la rozătoare. Unii istorici spun că acești doctori ai ciumei sunt în mare parte fictivi, mulți neavând astfel de costumații, care sunt mai mult simbolice – aceștia mai degrabă numărau morții decât să vindece boala și, în multe cazuri, nu erau, de fapt, medici, ci voluntari plătiți (chiar grădinari, fermieri, orice altceva decât doctori experimentați).

O altă ustensilă mult folosită atunci era un vas cu pomadă frumos mirositoare care să ferească medicul ce făcea vizitele la domiciliu de bolile care pluteau în aerul urât mirositor din încăperi. Cu cât văsulețul pentru pomadă era mai frumos și dintr-un material mai prețios, cu atât se spunea că medicul este mai de succes. Mirosurile oribile din Renaștere erau în mare parte datorate fecalelor și urinei aruncate în străzile fără canalizare și igienei personale precare, indiferent de clasa socială. Cei bogați purtau la gât recipiente frumoase, de inspirație arabă, pline cu ierburi aromatice sau cu bile de ceară muiate în uleiuri puternic mirositoare, precum moscul. Un alt accesoriu al vremii, purtat până târziu în secolul 19 când, în cele din urmă, știința a dovedit legătura dintre germeni și bolile infecțioase și teoria miasmelor a dispărut, a fost vinaigretta – o cutiuță metalică în care se punea un burete îmbibat în oțet și felurite uleiuri aromatice cu dublu rol – să protejeze purtătorul de boli, dar și de mirosuri. În epoca Victoriană, accesoriul era purtat mai ales de femei și devenise mai mare – avea un recipient special pentru sărurile folosite atunci atât de frecvent de către femeile care leșinau la tot pasul din cauza corsetelor mult prea strânse (Disease is in the air: exploring the relationship between Health and smell. Royal College of Physicians, 2019).

Chiar dacă teoria miasmelor în forma ei inițială a dispărut, iar industria parfumurilor și aromelor a virat către crearea de parfumuri și arome ambientale de relaxare, nu medicale, există și azi credința că aerul curat ne face bine și mirosurile urâte sunt potențial periculoase, nu doar neplăcute. După cum spunea Florence Nightingale „…that, second only to their Need of fresh air, is their need of light; that, after a close room, what hurts them most is a dark room and that it is not only light but direct sunlight they want”.

Faptul că unele boli chiar au mirosuri neplăcute este binecunoscut în semiologia medicală și important de știut. De exemplu, acidoza diabetică miroase a mere stricate, iar febra tifoidă miroase a pâine coaptă, acestea fiind percepute de nasul uman. La fel, pe câmpurile de luptă, gangrena gazoasă era recunoscută prin mirosul ei caracteristic, putrid. Pe de altă parte, animalele depistează o serie de mirosuri inaccesibile nasului uman – am auzit cu toții de cazurile de COVID identificate de câinii antrenați special; chiar dacă la vremea aceea ridicam o sprânceană, sătui de știrile cu virusul buclucaș, este același lucru cu capacitatea unor câini să recunoască tuberculoza, cancerul sau drogurile. La nivelul speciilor, dacă un animal este capabil să detecteze un alt animal bolnav de o boală infecțioasă, acest fapt îl ajută să stea departe și poate să-și salveze, astfel, viața. La oameni, mirosul corporal este clar influențat de boli – în cazul unei infecții bacteriene transpirația miroase diferit, mai neplăcut, mai înțepător, fiind un semn că acel organism suferă o transformare.

„Nasurile” electronice sunt o speranță a viitorului – sunt folosite, deocamdată în cercetare, în detectarea cancerului pulmonar din aerul expirat, a tumorilor cerebrale sau a contaminărilor bacteriene din sistemele de ventilație din spitale.

Apărut în Steaua nr. 9/2022