Sarea în bucate

sau Cine se teme de povești?

În Doctorul de povești (text apărut în Steaua, nr. 1-2, 2015), scriam despre bolile care pot fi identificate în literatură și artă, dar și despre cum se reflectă acestea la personajele din povești. Spuneam acolo că poveștile au rolul de a-i învăța pe copii, prin intermediul unor personaje cu rol educativ, ce e Binele și ce e Răul. Dar, mai spuneam și că nicio poveste nu ar trebui redusă strict la acest rol, pentru că și-ar pierde accentul pe imaginație și frumusețea. Au curs deja râuri de cerneală pe această temă și este firesc ca fiecare generație să preia ceea ce consideră util/frumos/esențial din poveștile de odinioară.

Am citit în ultima vreme (pe internet) păreri dintre cele mai acide despre povești care ar transmite copiilor idei greșite (discuția pornea de la Albă ca Zăpada – filmul). Ceea ce m-a șocat și m-a determinat să reiau subiectul a fost obiecția emisă de Keira Knightley (actriță): prințul din poveste o sărută pe Albă ca Zăpada fără consimțământul acesteia, deci este un agresor, iar mesajul transmis prin poveste este greșit, fiindcă nu trebuie să așteptăm prințul, care mai este și hărțuitor pe deasupra, ca să ieșim dintr-o situație dificilă. Ar trebui să ne scoatem singure mărul din gât și să pornim în cele patru zări pentru a cuceri lumea. Nicidecum spre palatul prințului, care este, vai, în multe povești, ultima stație, împlinirea tuturor viselor, fericirea supremă.

În ce cheie trebuie citită o astfel de opinie? Prima reacție a fost de ochi larg deschiși și sprâncene ridicate. Subiectul este extrem de delicat, pentru că are la bază secole de patriarhat și de poziționare inferioară a femeii în familie, în societate, în majoritatea orânduirilor/religiilor – femeia „la cratiță”, femeia „dată” de soție, femeia slujitoare ș.a.m.d. Dar… în ce măsură trebuie atacate poveștile clasice, cele citite sau cele reimaginate de Walt Disney? Până unde trebuie mers cu această corectitudine politică, devenită mai agresivă în ultimii ani decât însuși Răul de la care a pornit? Cât de periculoasă poate să fie Albă ca Zăpada în zilele noastre? Chiar ar putea ea să sădească în mintea copiilor idei primejdioase? Exagerarea de orice fel, se știe, duce la bagatelizarea problemelor dacă nu este urmată și de acțiuni logice.

Pro evitarea poveștilor clasice se pronunță, de pildă,Olivia Petter (Five Reasons to Stop Reading Your Children Fairytales Now) carespunea, în octombrie 2018, că acestea, pline de prejudecăți și stereotipuri arhaice fiind, îndoctrinează copiii. Exemplele autoarei: Albă ca Zăpada, Cenușăreasa și Frumoasa și bestia ne învață că femeia trebuie să fie supusă, pasivă și că poate fi salvată doar de „prinț” (deci sunt misogine); toate personajele feminine sunt frumoase, subțiri, cu pielea albă, blonde sau brunete (mai ales blonde), oferind un stereotip fizic nerealist, de neatins (deci sunt sexiste); nici figura prințului, prea frumos, prea drept, prea curajos, nu este realistă, astfel încât aceste personaje ajung să streseze în final ambele sexe, fiindcă le induc așteptări false. Măritișul este, în povești, premiul suprem și singurul final fericit posibil. Personajele feminine sunt salvate de numiții prinți perfecți și sunt duse cu alai în palatul minunat unde are loc nunta, după care „au trăit mulți ani fericiți”. Validarea femeilor este dată exclusiv de căsătorie, perspectivă medievală depășită. În plus, crede autoarea, este nedrept față de persoanele necăsătorite, care sunt adesea marginalizate de societate și văzute ca neavând niciun rost pe lume. Dragostea/fericirea este privită ca un concept care emerge odată cu măritișul, și nu ca un concept evolutiv. Argumentele, cum se vede, sunt pe muchie de cuțit, observațiile de bun simț fiind exagerate până la a-și pierde valabilitatea.

Olivia Petter se oprește și asupra inegalităților rasiale și a diversității sexuale (aici, mărturisesc, sprânceana ridicată a atins bretonul). Care este problema poveștilor clasice? Personajele au pielea albă, sunt foarte frumoase, slabe. Primul contact al unui copil cu astfel de standarde fizice restrictive este periculos, deoarece poate seta așteptări sau stereotipii ulterioare care, nerealizate, conduc la anxietate (aceasta este, de altfel, și părerea unor psihologi, chiar dacă nuanțată de vârstă și de alte variabile). În plus, toate personajele sunt heterosexuale, iar relațiile sunt (în basmele clasice) aproape exclusiv relații bărbat-femeie. Apoi, personajele feminine din povești sunt legate de casă într-un mod considerat de autoare abuziv și exagerat – Albă ca Zăpada are grijă de cei șapte pitici, Cenușăreasa freacă podelele pentru mamă și pentru surorile vitrege, iar Frumoasa este servitoare în casa Bestiei pentru a-și salva tatăl. Și alți autori emit opinii similare. Donald Haase (Fairytales and Feminism) spune că părinții trebuie să citească cu scepticism și dezaprobare aceste povești. Ruth Bottingheimersusține că frații Grimm dovedesc, prin poveștile lor, o dorință nestăvilită de a incrimina femeile(Grimms’ Bad Girls and Bad Boys).

Discutarea oportunității citirii unei povești clasice sau a vizionării unei ecranizări nu este nouă. În anii ’80, au fost dezbateri aprinse legate de Albă ca Zăpada – filmul lui Walt Disney. Mămicile erau îngrijorate de violența din film, de imaginea mamei vitrege transformată în vrăjitoare, de șobolani și de copacii din pădure. Toate acestea ar putea speria copiii. Este adevărat că violența administrată constant prin media de la vârste fragede poate duce la violență, acest lucru a fost analizat, dezbătut, dovedit. Unii psihologi au recomandat vizionarea filmului Albă ca Zăpada (și a altor filme care conțin violență) după vârsta de 4 ani sau atunci când părinții consideră oportun. Aici apare, însă, marea problemă a clopotului de sticlă sub care riscă să fie crescute generațiile actuale, scutite cu orice preț de toate „greutățile vieții”, atitudine care, cum s-a dovedit deja, dă naștere unor „fulgi de nea” total inadaptați, căci se ignoră rolul experienței de viață – piedicile și greutățile vieții sunt cele care ne obligă să dobândim conștiință de sine. Doar prin experiență devenim. Să adaug, în glumă, că Mark Twain credea că viața are prostul obicei de a te lovi tot pe părțile neexperimentate încă...

Pe de altă parte, chiar neavând copii (dar toți AM FOST copii!), hai să analizăm la rece – care scene din Albă ca Zăpada lui Walt Disney v-au terifiat în așa măsură, încât să deveniți niște adulți anxioși? Cum poate mama vitregă transformată în vrăjitoare, doar temporar, și care mai apoi este și pedepsită pe măsură, să lase sechele adânci în mintea și sufletul unui copil? Sau dacă poate, nu alta este oare explicația, una ce ține mai degrabă de mediul unei familii deja disfuncționale? Sentimentul de frică, de vină, pedepsele aspre și implicite dacă greșim – după diverse norme, ideea unei forțe divine care este mereu prezentă și care ne poate pedepsi oricând, după bunul plac, ideea supremației familiei cu obligația ascultării necondiționate – niciuna dintre acestea nu este „vina” lui Walt Disney sau a Fraților Grimm. Știm cu toții foarte bine cine este adevăratul maestru în manipularea minților celor mici și mari.

Propunerea de a citi/vedea toate poveștile clasice într-o cheie strict educativă, corectă politic și vigilentă cu privire la tot ce înseamnă misoginism, LGTB, rasă, religie și multe altele este înfricoșătoare. Nicidecum nu aș vrea să o văd pe Albă ca Zăpada grasă și cu părul rar (oare am voie să spun asta?), nu vreau să o văd cu un laptop sub braț câștigându-și existența singură, ca să fiu liniștită că femeile pot face asta, căci ȘTIU deja foarte bine că ele pot face asta!

Ce este mai bine, să citim cartea sau să privim filmele animate? Este evident, în primul rând, că un astfel de sfat nu poate fi dat cu fermitate. Pe de altă parte, poveștile sunt infinit mai multe decât ecranizările lor. Astfel încât să luăm pe rând volumele fraților Grimm, ale lui Andersen, 1001 de nopți, basmele populare ale diverselor culturi, nu în ultimul rând basmele românești înseamnă, de fapt, acumularea unui bagaj cultural extraordinar, ce poate sta la baza viitoarelor lecturi. Spre deosebire de filme, cititul este mai creativ pentru că nu se preia automat o imagine prefabricată, chiar dacă există și în cărți descrierea personajelor. Poveștile oferă lecții de viață împachetate frumos, iar lectura presupune tocmai identificarea acestora. Nu este obligatoriu, nici în carte, nici în film, să ni se spună anume „nu e bine să faci asta sau cealaltă”, lectura este și trebuie să fie analitică și creativă, chiar și la vârste fragede. Micuța Sirenă nu înseamnă „vânarea unui soț”, ci e mai degrabă o lecție despre bunătate, sacrificiu de sine (nu pentru un bărbat, ci pentru Celălalt, pentru o idee sau pentru o dorință) și transformare. Morala e că faptele noastre au consecințe – cum bine spune Melissa Taylor pe blogul său. Dacă punem pe toate poveștile copilăriei eticheta obsesiilor noastre, cum procedăm? O să începem să scriem fiecare povești corecte pentru copiii noștri? Pericolul de a le insufla idei fixe este chiar mai mare. PsiholoagaSally Goddard Blytheafirmă net rolul benefic al poveștilor la orice vârstă. “Fairy tales are important not because they show children how life is, but because they give form to deep fears and dreams about life through fantasy”. În povești,”it’s always clear that this isn’t the real world. […] Learning that there are some wicked people in the world isn’t necessarily a bad thing for children”. (telegraph.co.uk)

Chesterton spunea: “Fairy tales do not tell children the dragons exist. Children already know that dragons exist. Fairy tales tell children the dragons can be killed.” Înfruntarea unor situații limită prin intermediul poveștilor este cea mai bună lecție de viață. Evident că nimeni, ca adult, nu mai crede că putem zbura pe covoare fermecate unde dorim. Să nu mai citim basmele arabe ca să nu sărim de pe balcon călare pe covoare? Nu îmi amintesc să se fi întâmplat asta în copilăria mea. Și atunci, de ce să alegem să criticăm doar anumite pasaje sau fragmente dintr-o poveste? Ce ne facem cu Legendele Olimpului, în care comportamentul lui Zeus este absolut incorect, iar hărțuirea sexuală atinge cele mai înalte culmi ale imaginației?

De unde, totuși, titlul meu? Citind aberantele opinii „corecte” despre povești și, în plus, medic fiind eu, mi-am zis că povestea Sarea în bucatesună tare prost în zilele noastre, când totul „ucide”; ar fi bine dacă am putea trăi prin fotosinteză, pentru că absolut tot ce atingem/mâncăm este toxic, poluat, cancerigen, ne ucide lent, ne îmbătrânește prematur ș.a.m.d. Așa că povestea ar trebui interzisă – ne induce ideea că sarea este cea mai bună dintre toate, echivalată cu dragostea tatălui pentru mezină. Eu propun să nu o mai citim, pentru că vom deveni cu toții hipertensivi și vom muri de infarct la 40 de ani! În această notă comic-ironică și, evident, exagerată, au apărut poveștile corecte politic ale lui James Finn Garner (Politically Correct Bedtime Stories – Modern Tales for Our Life and Times). Iată un fragment din Scufița Roșie re-scrisă politic corect, ca reacție la miile de critici și de controverse apărute în ultimele decenii: ”Red Riding Hood entered the cottage and said: – Grandma, I have brought you some fat-free, sodium-free snacks to salute you in your role of a wise and nurturing matriarch”.

Nu propun aici nicidecum o soluție, nimeni nu poate spune că deține adevărul absolut, cu atât mai mult în privința acestor subiecte atât de sensibile. Dar, tocmai pentru că e vorba despre misoginism, rasism, sexism, bullying și încă multe alte subiecte cu adevărat serioase și grave, ar fi bine dacă ele s-ar discuta la nivel de tribune politice; ar fi frumos dacă am lăsa poveștile în pace, sau, mai bine zis, dacă le-am citi așa cum sunt, fragmente de istorie, de mitologie, de imaginație a unor minți luminate. Eu rămân de acord cu Einstein: „Dacă vreți să vă fie copiii inteligenți, citiți-le povești. Dacă vreți să fie și mai inteligenți, citiți-le și mai multe povești.”

Apărut în România literară, nr. 2/2019