„Noile culori” - despre posibilitatea existenței unei culori pe care nimeni nu a văzut-o vreodată

„Culoarea nu este un atribut al substanței, ci o activitate (sau o reactivitate)

care se manifestă în condiții determinate”.

(Gaston Bachelard).

Într-un articol recent din The New Yorker (Rivka Galchen, What Would It Mean to See a New Color?) am găsit o idee fascinantă: este posibil ca omul să vadă o culoare complet nouă? Nu o nuanță diferită din culorile cunoscute de om, ci o experiență cromatică pe care niciun om nu a avut-o până acum. Ren Ng, profesor de informatică la Universitatea Berkeley, povestește că a fost mereu convins că teoria culorilor este relativ simplă: ecranele funcționează prin combinarea celor trei culori fundamentale - roșu, verde și albastru (RGB). Însă, citind cercetările realizate de colegul său Austin Roorda asupra retinei umane, i s-a schimbat complet perspectiva. Roorda dezvoltase o tehnologie capabilă să identifice și să stimuleze individual fiecare celulă cu con din retină (celulele responsabile de percepția culorilor). Din acel moment, întrebarea lui Ng devenea inevitabilă: dacă am putea activa doar un singur tip de conuri, am vedea oare o culoare imposibilă în natură?

Retina umană conține trei tipuri de celule fotoreceptoare – conurile L, M și S – sensibile la lungimi de undă diferite ale luminii. În viața obișnuită, niciodată nu este stimulat un singur tip de conuri; orice culoare pe care o percepem reprezintă rezultatul activării simultane a mai multor tipuri de receptori. Cu alte cuvinte, lumea colorată pe care o cunoaștem este deja o interpretare realizată de creier pe baza unui amestec complex de informații. Dacă tehnologia ar reuși să activeze exclusiv conurile M, de exemplu, lucru imposibil în condiții naturale, creierul ar primi un tip de informație pe care evoluția nu l-a întâlnit niciodată, iar rezultatul ar putea fi apariția unei culori complet noi. Ng imaginează chiar un viitor în care oamenii ar purta ochelari capabili să genereze asemenea experiențe vizuale, extinzând universul culorilor dincolo de limitele biologice actuale. Dar putem imagina o nuanță/culoare pe care nu am văzut-o niciodată? Noțiunea de culoare este mult mai complexă decât simpla lungime de undă a luminii. Albert Munsel (pictor și profesor de arte) a dat numele sistemului său de culori bazat pe cele trei dimensiuni fundamentale ale culorii (la începutul secolului XX): nuanța (hue), luminozitatea (lightness/darkness, value în limba engleză) și saturația (saturation/intensity, chroma). Munsel ne arată că aceeași culoare poate deveni complet diferită în funcție de contextul în care este percepută, iar sistemul său, adaptat și detaliat, este folosit și azi, fiind o legătură extraordinară între știință și arte.

Austin Roorda, profesor la Universitatea din Berkeley, a fost primul voluntar al acestei idei năstrușnice, în 2025, alături de echipa sa (cinci oameni în total). În laborator, cu ajutorul unui sistem optic extrem de sofisticat, denumit, nu întâmplător, Oz, au fost stimulate exclusiv conurile M dintr-o mică regiune a retinei. Rezultatul i-a surprins pe toți - verdele obișnuit a dispărut și a fost înlocuit de o culoare descrisă ca fiind incomparabil mai intensă, mai saturată decât orice verde existent în natură - asemănătoare oarecum cu verdele maiestuos al păunului. Comparată cu cea mai pură lumină verde obținută prin metode clasice, această nouă experiență vizuală face ca verdele obișnuit să pară aproape șters (participanții cunoșteau design-ul studiului, dar nu știau ce va urma). Cercetătorii au botezat această culoare „olo”, denumire derivată din codificarea experimentală a conurilor stimulate. Dar Olo nu poate fi fotografiată, tipărită sau reprodusă pe un ecran. Ea nu poate exista ca pigment și nu poate fi transmisă altor oameni prin mijloace obișnuite (cel puțin deocamdată). Culoarea, după cum bine știm, nu este o proprietate intrinsecă a lumii, ci rezultatul unei interpretări neurologice. John Dalton, celebrul chimist care suferea de daltonism fără să știe acest lucru, a trăit într-o lume care avea un aspect firesc pentru că era lumea lui, până când a aflat adevărul; și asta numai comparându-și percepțiile cu cele ale altora, în discuții și experimente, descoperind cu uimire că vede diferit. Fiecare om consideră propria experiență drept normală, chiar dacă ea diferă semnificativ de a celorlalți, lucru cunoscut de altfel. Există artiști care, deși percep culorile diferit, dezvoltă alte sensibilități vizuale, acordând mai multă atenție contrastului, formei sau luminozității. Deficiența nu înseamnă neapărat limitare artistică, ci poate conduce la alte modalități de a organiza realitatea vizuală. Încă din 1948 s-a emis ipoteza că femeile pot avea un con suplimentar, ceea ce le-ar permite să distingă un număr mult mai mare de nuanțe decât majoritatea bărbaților; existența (doar a) femeilor tetracromate este explicată de faptul că genele pentru pigmenții conurilor pentru roșu și albastru sunt localizate pe cromozomul X. Această ipoteză a fost confirmată practic în 2010, în urma unor experimente care au identificat o femeie medic capabilă să folosească toate cele patru conuri. Deci, nu doar că lumea poate conține culori inaccesibile nouă, ci este posibil ca unii oameni să trăiască deja într-un univers cromatic mai bogat decât al nostru, fără ca noi să putem verifica direct acest lucru. Peste 10% dintre femei au genele necesare pentru a dezvolta patru conuri retiniene, dar majoritatea folosesc doar vederea tricromată. Pentru ca al patrulea con să devină funcțional este nevoie de un mediu care să îl stimuleze, un mediu bogat în culori, nuanțe și lumini - de exemplu mediul de lucru al unui designer, astfel încât creierul să fie permanent antrenat . Concetta Antico este o pictoriță celebră care „suferă” de această anomalie. Când a aflat că fiica ei este daltonistă, un coleg i-a atras atenția asupra teoriei neurologice că un părinte tetracromat are un risc mult mai mare de a procrea un copil daltonist. Fiind atunci anul 2012, testele genetice au confirmat situația; Concetta vede de 10 ori mai multe culori și nuanțe față de omul obișnuit, fapt reflectat în lucrările ei. Chiar ea povestea că ceea ce pentru alții este o frunză verde, pentru ea este un amalgam de portocaliu, roșu, nuanțe de verde și contururi violet. Dar Concetta picta de la 7 ani, deci genetica singură nu ar fi fost suficientă. Ea și-a antrenat constant creierul trăind printre culori și lucrând cu ele.

Dincolo de experimentul spectaculos, articolul transmite o idee filosofică profundă: realitatea pe care o percepem nu coincide întotdeauna cu realitatea existentă. Ceea ce numim „culoare” nu este o proprietate obiectivă a lumii, ci rezultatul colaborării dintre lumină, retină și creier. Tehnologia modernă începe să demonstreze că limitele percepției umane nu sunt limitele universului înconjurător, ci doar limitele biologiei noastre. Nu vedem în mod direct lumea din jurul nostru, ci interpretarea pe care creierul nostru o face lumii. Asta pare evident când vorbim despre iluzii optice, dar articolul arată că este adevărat pentru absolut orice culoare. Verdele nu este „acolo”. Există doar o anumită radiație electromagnetică, iar creierul decide să o transforme în ceea ce noi numim verde. Este posibil ca realitatea să fie mai bogată decât putem noi percepe. Exact cum câinele aude ultrasunete, iar albina vede ultravioletul, poate că și în jurul nostru există „culori” pe care nu le vom vedea niciodată, pentru că aparatul nostru biologic nu le poate decoda. Experimentul cu olo este o dovadă a faptului că nu numai că lumea păstrează mistere, dar este posibil să existe aspecte ale ei pe care simțurile noastre nici măcar nu sunt construite să le perceapă (cdss.berkeley.edu). Făcând din nou o paralelă, poate un pic forțată, cu medicina - prima dată am avut ochiul, cel care vedea „carcasa”. Am avut apoi instrumentele imagistice - cu care am putut desluși o cu totul altă lume, interioară, a pacientului. Poate că peste o sută de ani vom privi percepția umană așa cum privim noi acum vederea unui daltonist: funcțională, dar incompletă. Claude Monet a suferit de cataractă la bătrânețe, boală care nu face parte din grupul discromatopsiilor, dar afectează percepția. Culorile își pierdeau din forță, iar tablourile târzii au devenit mult mai roșiatice și maronii. După operația de cataractă din 1923 se spune că a fost șocat de diferența dintre ceea ce vedea și ceea ce pictase înainte. LMW Turner a atras dezbateri înfocate oftalmologice: stilul său legendar (și titlul de „pictor al luminii”) era conștient sau era rezultatul unei tulburări de percepție a culorilor de care suferea încă din copilărie, combinată cu o cataractă ulterioară? Dezechilibrele dintre intensitatea albastrului și tonalitatea de roșu folosite de Turner ar fi un argument că suferea de red-green color vision deficiency (daltonismul). Mai târziu lucrările sale deveniseră din ce în ce mai cețoase, fiind ținta ironiilor contemporanilor săi. Este posibil să fi pictat, de fapt, exact ceea ce vedea, obiectele solide dizolvate în lumină strălucitoare, aurie, ca urmare a cataractei de care suferea.

Dar întrebarea care rămâne este - cum știm că vedem aceeași culoare? Eu îți spun „galben”, tu îmi spui „galben”. Dar nimeni nu poate demonstra că experiența mea interioară a galbenului este identică cu a ta. Ne-am învățat doar să folosim același cuvânt pentru același obiect/culoare. Articolul despre noua culoare olo atinge și această limită: dacă cinci oameni au văzut acea culoare nouă, noi trebuie să îi credem pe cuvânt, pentru că nu avem nicio posibilitate de a o experimenta noi înșine. În medicină vorbim despre simptome și semne. Durerea, amețeala, oboseala sunt experiențe subiective. Nu le putem vedea direct; putem doar să le interpretăm prin limbajul pacientului. Percepția culorilor este asemănătoare. Putem măsura lungimea de undă a luminii, dar nu putem măsura direct experiența interioară a culorii. Putem cunoaște vreodată cu adevărat cum vede lumea un alt om? Iar răspunsul pare să fie: probabil nu în întregime.

Cercetarea fenomenelor implicate în percepția culorilor și descrierea frumosului verde Olo nu este doar un demers romantic, ci se speră ca aceste studii vor sta și la rezolvarea unor probleme de sănătate din domeniul oftalmologiei.