Nu suntem deloc speciali fiindcă traversăm o epidemie. Gripa spaniolă din 1918 a fost mult mai rea pentru că era război, deci lumea era deja întoarsă pe dos, mureau foarte mulți tineri (leitmotivul actualei crize – „omoară mai ales bătrânii”, mesaj transmis ca un soi de încurajare), nu existau antibiotice pentru a contracara complicațiile (pneumoniile bacteriene erau unul dintre ucigașii principali, dar și celebra furtună de citokine, problemă care nu a fost descoperită acum, dar mass media psihotică a zilelor noastre a făcut-o celebră). Atunci, ca și acum, s-au administrat tratamente „minune”, cum ar fi aspirina în doze foarte mari (atunci) care a determinat o serie de reacții adverse puse pe seama gripei (hemoragii severe). Așadar, nimic nou sub soare. epidemii/pandemii au fost de când lumea și or să mai fie. Ce a fost acum special? Frica, anxietatea, teroarea – paroxistice –, induse de mass media și de politicieni (din toată lumea, nu am fost noi, românii, deloc altfel), și care au găsit un teren propice într-o societate corectă politic, ipohondră, pentru care moartea este nu doar o noțiune abstractă, ci chiar inacceptabilă. „În ziua de azi, avem pretenții de la medicină, nu o să murim de la o gripă”. Dar, surpriză! Murim de la orice: gripă, cancer, tuberculoză, boli de inimă sau, și mai mare surpriză!, de la nimic. Cum spunea o glumiță pe internet, un lucru e cert, „mortalitatea la nivelul omenirii este de 100%”.

Nu voi lua aici în discuție probleme medicale, nici (in)corectitudinea carantinei, dacă a fost sau nu exagerată în raport nu cu teoria, ci cu situația reală din teren, nu voi comenta sutele de studii care s-au derulat cu viteză amețitoare și care zilnic demonstrau „cu certitudine” fapte diametral opuse, și nici deciziile OMS…

Mă opresc mai degrabă asupra felul în care se raportează la ideea de boală/moarte omul de azi, invadat de știri și non-știri într-un ritm și cu o densitate cum nu au mai existat vreodată. Mircea Miclea spunea în urmă cu un an că„Informația are valoare adaptativă foarte mare. […]. De la început a apărut acest mecanism, pe care noi îl numim curiozitate. […] Lumea s-a schimbat acum complet, noi trăim în mare măsură nu într-o lume săracă în informații, ci într-o lume supra-abundentă în informații. […] …ajungem la ceea ce, printr-o analogie cu mâncarea, este un fel de obezitate informațională: asimilăm mult mai multe informații decât e cazul și efectul e că ne e tot mai greu să facem diferența între semnal și zgomot, adică între informația relevantă și informația nerelevantă”.

Italianul Giorgio Agamben, unul dintre gânditorii importanți ai lumii contemporane, aduce în discuție noțiunea de „teroare sanitară” ca instrument pentru a guverna ceea ce era definit ca worst case scenario în simulări anterioare ale unor dezastre biologice. „Astfel de încercări au mai existat, arată italianul în interviul său Biosecuritatea și politica, amintiți-vă de gripa aviară sau de cea porcină, de măcelărirea vacilor în UK de teama bolii vacii nebune – de fiecare dată au fost estimări apocaliptice ale unor experți, iar politicienii au ascultat de teama oprobiului public. […]Este evident că, dincolo de starea de necesitate legată de un anume virus care va putea să lase loc în viitor altuia, în discuţie este prefigurarea unei paradigme de guvernare a cărei eficacitate o depăşeşte de departe pe cea a tuturor formelor de guvernare cunoscute de istoria politică a Occidentului până acum”(11 mai 2020, traducere: Ștefan Damian). Ideea biosecurității și cea a distanțării sociale (care înseamnă de fapt distanțare fizică, pentru că cea socială nu există, pălăvrăgitul în online este pe val) vor fi modele ale viitorului: „Trebuie să avem mai multă grijă de noi; să învățăm să stăm mai departe unii de alții; să nu ne vizităm prietenii, rudele sau părinții pentru că le facem rău”. Față de epidemiile trecute, această carantină pare fără de sfârșit pentru că a sădit în oameni frica mai eficient ca oricare dintre ele; deja ne gândim că la toamnă e periculos să mergem la școală, lumea e panicată că se deschid mall-urile, orice om e un potențial pericol și un nesimțit, fără doar și poate, din moment ce ni s-a spus că până și faptul că respiră e o eroare! Pentru că există soluția online – social media, cardurile, plățile online, shoppingul online, evident și sexul online, pauzele de cafea pe skype etc. etc. –, pericolul de a ne bucura de aceste măsuri și de a le include ca normă în viața noastră pe termen mult mai lung decât ar fi necesar este și mai mare decât în trecut. În vremea gripei spaniole, a dominat depresia celor izolați, care nu aveau nicio modalitate de comunicare similară cât de cât cu cea a zilelor noastre, poate doar telefonul. Au fost epidemii urâte în anii 50 și 60, cu peste un milion de decese la nivel global (tot gripă, tot din Asia provenită). Nici atunci nu s-a oprit Pământul în loc. Acum informarea limpede, de la specialiști, medici, virusologi, matematicieni, statisticieni, epidemiologi, virusologi, politicieni responsabili, a fost înlocuită de la început cu știri trunchiate, ironii, trecând apoi brusc, în două zile, la apocalipsă, panică și informații științifice din păcate extrem de confuze, chiar și pe cele mai oficiale canale. Nu e de mirare că au apărut rapid teoriile conspirației care, ca de obicei, exagerate fiind, au aruncat în derizoriu absolut orice voce mai echilibrată care a primit imediat eticheta de „om al rușilor”. Medicii eroi au curs pe toate canelele de știri, după modelul italian, alături de imagini groaznice din secțiile de ATI unde „au pătruns” cei mai curajoși dintre reporteri de parcă intrau pe un câmp de luptă, echipați până în dinți și simțindu-se probabil și ei un pic eroi filmând oameni goi intubați, culcați pe burtă. Îi invit pe acești jurnaliști în absolut orice zi din an, în orice secție de ATI din toată lumea asta mare, să vadă că viața acolo nu era nicidecum roz nici înainte de acest „mic” dușman și nu va fi nici după. Da, numărul victimelor poate să impresioneze, mai ales dacă nu este pus deloc în perspectivă; ca la accidentele aviatice – „ooof, doar 5 morți și dai știre?! 300, dintre care jumătate copii și cealaltă jumătate vedete – asta e știre!”

Oboală cu potențial ucigaș prezentată apocaliptic a generat în timp record o teamă irațională (aduceți-vă aminte cum era la final de martie!), întreținută apoi de știri rostite cu glas spart, cu ochii măriți de teamă: e contagioasă! Pentru că da, se ia, iar noi am putea fi următoarea victimă, răsturnată, vânătă, în paturile acelea cu clopot de plastic pe cap, nu am putut fi liniștiți și am acționat și reacționat ca atare. Cel mai mic nivel de stres l-au avut cei care au fost nevoiți să muncească la fel ca înainte, poate părea paradoxal, dar nu e. Poate nu chiar la început de tot, când primul impuls era să îți faci testamentul. Între bagatelizare, conspirație, 5G și panica irațională exista calea de mijloc. Dar nu a fost aleasă. Mai mulți analiști, filosofi, psihologi au remarcat rapiditatea cu care omenirea renunță la drepturi în fața morții. Nu altruismul ne-a ținut în case, ci frica. Totul a fost duplicitar și contradictoriu – se analiza absurditatea faptului că o băbuță ia amendă pentru că nu a ajuns acasă, dar se înfierau bătrânii care mergeau la piață (jurnaliștii efectiv îi urmăreau pe străzi, cu microfonul sub nas – Unde e masca? Unde locuiți? Chiar trebuia să ieșiți?). „…Şi atunci – scria Matei Vișniec în Dilema Veche – spiritul malefic, auzind toate aceste gânduri, simţind toată această revoltă mută a oamenilor maturi şi activi faţă de părinţii lor inactivi şi octogenari, intră în scenă şi spune: «Mă ocup eu». Şi ia forma lui COVID-19”…

M-aș întoarce încă puțin la gripa spaniolă despre care știam câte ceva cu toții, dar nu ne interesa foarte tare, fiind veche, centenară, din anul Marii Noastre Uniri. Ce bine că nu a avut nimeni ideea distanțării fizice atunci, la Marea Adunare. Ideea nu îmi aparține, s-a discutat deja despre faptul că omul de azi pare mult mai centrat pe sine decât oricând, mult mai pregătit să sacrifice absolut orice de dragul siguranței fizice. John Barry, autorul cărții The Great Influenza, spunea că sentimentul însingurării era foarte pregnant. Dar acesta era accentuat de sentimentele de neîncredere (în autorități) și de teama de necunoscut (atunci justificată). Barry descria cazuri în care oamenii mureau de foame pentru că erau în carantină acasă și nimeni din comunitate nu avea curaj să meargă să le ducă ceva de mâncare. Chiar și în comunități mai mici, unde nu te-ai fi așteptat la asta. Dar, încă de atunci, se sublinia faptul că în orașele/statele în care comunicarea era liberă, teama era infinit mai mică, la fel și rezultatele măsurilor luate, oamenii fiind mult mai maleabili. Acolo unde leadershipul a fost puternic și proactiv, teama a fost înlocuită de încredere și legăturile sociale nu au fost distruse. Glenn Hollar, un supraviețuitor, descria în anii 80 cum în statul său natal, Carolina de Nord, legăturile dintre oameni au fost alterate de teamă: “People would come up and look in your window and holler and see if you was still alive, is about all”. Totul s-a schimbat atunci, există multe mărturii despre relațiile interumane, dar nu și despre boala care decima tinerii. De remarcat faptul că nici măcar nu se știa că e un virus, și mai ales unul gripal, cel care făcea ravagii. Tratamentele erau empirice și chiar eronate, dar ideea de carantină era logică, se văzuse cu ochiul liber că boala apare rapid după contactul cu omul bolnav și poate fi fatală. Era un lanț logic. Azi, s-a instaurat de la început ideea că omul sănătos este potențial periculos, deci oricine din jurul tău. „Stai acasă, salvează vieți”. Mircea Miclea vorbește despre noua religie a fricii (vezi Cultura Fricii; F. Fuerdy) care s-a insinuat în viețile noastre în ultimii ani: „Înainte vreme, o furtună de vară era o furtună de vară; acum are coduri de periculozitate: galben, portocaliu, roșu. […]. Vedem riscuri peste tot în evenimentele firești ale vieții. Acum, cu pandemia, noua religie s-a răspândit și mai mult în mințile noastre, cu o viteză mai mare decât cea a coronavirusului. Are preoții ei – cei care zi de zi decupează din realitate doar pericolele și ne arată cât de mari sunt (dar, mai ales, vor fi!) ele. Are inchizitorii ei, cei care nu te mai pot arde pe rug, dar care te pot linșa pe rețelele de socializare dacă ai încălcat ritualurile de (auto)protecție, ba chiar și miliția proprie, cu carnet de amenzi!”. Totul este despre a pune în perspectivă pericolul, dar nu prea ai cum dacă ești bombardat zilnic nu cu informație, ci cu panică de tipul „Creștere ALARMANTĂ a cazurilor! Ne apropiem de dezastru?“. Perspectiva ne arată dacă aceste cifre sunt groaznice sau nu, fără a repeta leitmotivul că orice viață contează. Contează și atunci când Ebola lovește în Africa, dar habar nu avem, și când mor sute de pacienți de cancer pe zi (mult mai mulți în perioada asta – „pagube” colaterale), și când mor copii de foame. Unele probleme se iau, altele nu, dar sunt tot vieți, și încă multe. Însă atunci când se derulează zilnic cifre amețitoare, dublate de imagini cu coloane funebre, cu gropi comune, cu saci cu cadavre abandonate pe străzi, nu mai cercetăm, le luăm ca atare și le transformăm în panică. Toate acestea întărite de bâlbele, uneori penibile, ale experților din toată lumea. Este evident că nimeni nu își dorește să moară de o pneumonie nouă, produsă de un virus nou, dar cred că nici de vreo altă boală, mai bine cunoscută, nu ne dorim să pierim. Deci discuția despre viața umană nu este decât o telenovelă, pentru că de fapt nu ne pasă. De citit poemul Carantină al Anei Blandiana: „Durerea nu e contagioasă, / Vă asigur, durerea nu se transmite, / Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu / Nu produce în mine sfâşietoare atingeri. […]durerea / Singularizează mai atroce decât zidurile, / Nici o carantină nu izolează atât de perfect[…]Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi. / Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă. / A murit. Vrea cineva să-l urmeze? / Numai bocete tradiţionale”.

Există și varianta uitării rapide, dacă vom fi scutiți de valuri succesive, varianta în care peste două luni să nu fi învățat, de fapt, nimic din toată această experiență ciudată, și oamenii să fie nou, (ce ciudat!), pe afară, înghesuiți, fericiți și amnezici.

Va urma unJurnal pandemic bruiat, despre reacțiile semenilor noștri la pandemie.

Apărut în revista Tribuna, iulie 2020