Articolul din The New Yorker al Jessicăi Parker din 2025 - What Did Men Do to Deserve this? - pornește de la o idee repetată adesea în spațiul public american: aceea că tinerii bărbați traversează o criză profundă. Autoarea nu respinge existența unor probleme reale, dar pune sub semnul întrebării felul în care acestea sunt prezentate și instrumentalizate politic. Întrebarea centrală nu este dacă bărbații au dificultăți, ci dacă acestea reprezintă într-adevăr o „criză masculină” distinctă sau fac parte dintr-o criză socială și economică mai largă. Pe de altă parte, se discută și ideea clasică a masculinității (epoca sa „de aur”): cu ce comparăm, de fapt, starea actuală, care este bărbatul din trecut care nu avea probleme sau ce anume dorim, ca societate? M-am gândit la problema aceasta de mai multe ori în ultima vreme pentru că observăm o radicalizare în toate domeniile și structurile sociale, dar și o segregare, poate unică în istorie, a sexelor. Ca să nu mai vorbim despre faptul că situația se complică și prin existența nenumăratelor componente ale comunității LGBTQ, deci conflictele sunt cu atât mai complexe. Textul lui Parker are ca punct de plecare lucrările lui Scott Galloway, profesor foarte influent în mediul american. În ultimii ani, el a devenit unul dintre cei mai cunoscuți promotori ai ideii că băieții și bărbații tineri sunt „marii perdanți” ai societății contemporane. În noua sa carte, Notes on Being a Man, acesta afirmă că nicio generație recentă nu a cunoscut un declin atât de rapid precum generația actuală de tineri americani. Pentru a-și susține poziția, Galloway invocă statistici devenite familiare în dezbaterea publică pentru că sunt preluate în cascadă. Femeile sunt astăzi majoritare în universități, bărbații tineri locuiesc mai frecvent cu părinții, au salarii reale mai mici decât generațiile precedente și o rată a sinuciderilor de câteva ori mai mare decât femeile. Chiar și în rândul absolvenților de facultate, șomajul este mai ridicat la bărbați decât la femei. Aceste date statistice sunt prezentate ca dovezi ale unei degradări sociale și economice specifice sexului masculin. Dar ele sunt interpretate oarecum fantezist, uneori chiar departe de adevăr, fără să țină seama de multe bias-uri reale, de rasă, de religie, de dorința de a munci și multe altele. Cu alte cuvinte, concluziile sunt un pic forțate. În centrul cărții lui Galloway se află ideea că masculinitatea autentică înseamnă trei lucruri: a proteja, a întreține și a procrea. El descrie bărbatul ideal drept o persoană disciplinată, care muncește din greu, își întreține familia și participă activ la viața domestică și emoțională. Toate aceste calități sunt, de fapt, virtuți umane generale și nu există nimic care să le transforme în trăsături exclusiv masculine. Dacă responsabilitatea, grija față de ceilalți și seriozitatea sunt valori universale, de ce trebuie ele prezentate ca esența bărbăției? Parker admite că dispariția marilor industrii și a locurilor de muncă stabile a afectat în mod deosebit bărbații din clasa muncitoare, pentru că ei erau cei care lucrau mai ales în aceste industrii. Faptul că femeile sunt majoritare în universități nu înseamnă neapărat că ele sunt avantajate. Unele cercetări arată că femeile au nevoie de un nivel educațional mai înalt pentru a obține venituri similare celor realizate de bărbați, deci succesul lor universitar poate reflecta tocmai necesitatea de a compensa un dezavantaj economic real, nu existența unui privilegiu. Salariile femeilor rămân semnificativ mai mici; ele sunt concentrate în profesii esențiale – sănătate, educație, servicii sociale –, care sunt insuficient remunerate peste tot în lume. Selectarea datelor disponibile pentru a formula un „diagnostic” final care să convină nu este o metodă corectă și nici științifică, deci trebuie evitată. Dificultățile bărbaților există și merită discutate într-o epocă în care feminismul a devenit aproape o religie, dar cu nuanțe.

Una dintre ironiile culturii contemporane este că emanciparea femeii nu a dus întotdeauna la abandonarea vechilor mecanisme de seducție și validare și nici nu a rezolvat, din păcate, problemele grave (viol, abuz, sclavagie sexuală). În multe situații, acestea au fost doar reambalate într-un limbaj al libertăților de toate felurile și al autonomiei, deci s-a schimbat discursul, s-a schimbat interacțiunea cu bărbatul, inclusiv dependența materială, dar vechile constrângeri nu au dispărut, ci și-au schimbat motivele. Dacă „pe vremuri” femeia trebuia să fie atrăgătoare pentru că așa dicta societatea, astăzi aceeași presiune este prezentată drept expresie a libertății personale. Ne uităm în jur și vedem vedetele de film și din lumea muzicală slabe, abia ținându-se pe picioare, costelive, cu fața imobilă din cauza operațiilor, cu meșe până la brâu - prezentate invariabil „pare că timpul nu trece pentru ea, a fost incredibilă, este fermecătoare și sexy, nu-și arată vârsta”. Niciodată nu citim așa ceva despre un bărbat. Și vorbim despre femei bogate, de succes, independente. Așadar, iată că libertatea este doar o iluzie și se pare că nu știm ce să facem cu ea.

O altă idee la care m-am tot gândit este aceea că femeile au uitat că aceste drepturi câștigate (greu, uneori chiar cu sacrificii umane) sunt de fapt normalul. Dar că, pe de altă parte, nu poți nega cele două sexe și trăsăturile lor diferite - nu neapărat opuse, ci diferite biologic, genetic, fenotipic. Unii oameni aleg dezvoltarea profesională sau intelectuală, alții aleg familia, iar alții continuă să caute validare aproape exclusiv prin aspectul fizic sau sexualitate. Publicitatea, rețelele sociale și industria modei au transformat însuși discursul emancipării într-un produs. Femeia este încurajată simultan să fie independentă, performantă, mamă ideală, mereu tânără și extrem de atrăgătoare. Citeam zilele trecute un eseu/opinie despre faptul că, dacă ar fi reale toate aceste postări, ziua ar trebui să aibă 36 de ore, nicidecum 24, și asta dacă dormi doar 3 ore pe noapte. Există tentative firave de prezentări de modă cu modele obeze sau influencerițe rubensiene, neapărat cu explicația că trebuie să te iubești „așa cum ești”, dar rare și inundate de bullying. Femeia a luptat să iasă de sub dominația masculină care o transforma în obiect (vezi casnicele anilor 60, cu cel mai mare consum de valium din istorie, prescris anume ”femeilor plictisite și nervoase”) ca să se lase dominată de cultura vizibilității. Nu este o acuzație sau o critică, ci mai degrabă semnalarea unui paradox cultural. Există un fenomen pe care mulți sociologi l-au remarcat în ultimii ani: o dată cu creșterea libertăților individuale, presiunea de a construi o identitate proprie devine tot mai mare. Iar într-o lume dominată de imagine și social media, identitatea ajunge foarte ușor să fie construită prin vizibilitate și confirmare publică, inevitabil contrafăcute. Constatarea se poate aplica și în cazul raselor (vezi SUA cu problema rasială mai acută ca oricând) sau al religiilor. Până acum foarte puțin timp viața era în mare măsură prestabilită. Erau multe nedreptăți, evident, dar și un scenariu clar. Oamenii de azi, care au libertatea să aleagă, se pare că sunt mai anxioși decât generațiile care aveau foarte puține opțiuni. Multe dintre comportamentele considerate „tradiționale” reapar, dar sunt prezentate drept alegeri complet libere. Este greu de stabilit unde se termină alegerea reală și unde începe presiunea culturală. Ambele sexe au câștigat libertăți, dar au pierdut repere, afirmă Parker în articolul ei. Poate că adevărata maturizare a societății începe în momentul în care încercăm să privim relația dintre femei și bărbați ca pe un proces, ca pe o adaptare comună la o lume nouă, nu ca pe un război continuu. Psihologii (McAdams, The Psychology of Life Story, 2001) ne spun că există tentația de a transforma biografia în ideologie. Dacă ai avut un tată violent, începi să vezi violența în orice bărbat. Dacă ai avut o mamă rece, începi să suspectezi toate femeile că „nu au suflet”. Se critică (pe bună dreptate, evident) hărțuirea sexuală și abuzul de forță și de poziție socială, dar, pe de altă parte, femeia continuă să folosească aceleași arme. Există o falsă armonie și înțelegere în cadrul aceluiași sex (fie că vorbim de bărbați sau de femei), fapt care face ca problemele reale și grave să rămână adesea nerezolvate. S-a constatat în ultimii ani înclinarea spre comportamente de tip homosexual la fete cu tați abuzivi - pentru a scăpa de un alt mascul toxic aleg o femeie cu, potențial, la fel de multe probleme.

Scott Galloway în cartea sa respinge extremismul unor personaje precum Andrew Tate, simbolul absolut al masculului toxic, dar vorbește frecvent despre necesitatea unui tată puternic și despre rolul tradițional al bărbatului în familie. Galloway afirmă că mama este, de regulă, figura afectivă către care copiii se îndreaptă spontan, în timp ce tatăl rămâne autoritatea finală, omul a cărui prezență și voce impun respect. El sugerează că, pe măsură ce cresc, băieții tind să se îndepărteze de mamă și să aibă nevoie de un model masculin. Este practic o întoarcere la perioada postbelică, dar în formă romanțată, de familie ideală, care este departe de adevăr. Sunt aceste roluri implicite, înnăscute, naturale, sau sunt învățate, educate, impuse? De aici să pornească de fapt criza actuală a bărbaților tineri? De la dispariția bruscă a rolului clasic, acela de „furnizor”? Sociologul Richard Reeves afirmă că mulți bărbați și-au construit identitatea în jurul rolului de principal întreținător al familiei. Pe măsură ce femeile au devenit independente economic și tot mai multe familii au femeia ca principal aducător de venit, mulți bărbați nu mai știu care este locul lor în acel nucleu familial, dar și în societate. Reeves avertizează că, dacă nu redefinim rolul tatălui, riscăm să avem tot mai mulți bărbați marginalizați și mai multe familii fragile. Dar cine împiedică tații să participe în viața copiilor lor? Paternitatea ar trebui să fie mult mai mult decât banii aduși acasă. Și, totuși, nostalgia după masculinitatea „eroică” este reală în societate, accentuată în ultima perioadă din cauza radicalizărilor de care pomeneam (să nu uităm de rolul esențial al bisericii în aceste conflicte, de definiția ei istorică a rolului sexelor, de intoleranța criminală în multe situații, ca de exemplu: avortul în cazul unei fetițe de 12 ani este păcat, dar bărbatul care a violat-o este iertat). Galloway vorbește despre curaj, sacrificiu și spirit colectiv ca despre expresii ale unei masculinități pierdute. Din această perspectivă, bărbatul contemporan pare lipsit de marile provocări care îi ofereau odinioară sens și prestigiu. Dar să nu uităm că și acei „eroi” erau adesea apăsați de griji, prost plătiți. Nici războiul, nici sărăcia nu sunt romantice dacă le simți pe pielea ta. Adevărata provocare nu este restaurarea vechilor roluri masculine, bărbatul la birou sau la luptă și femeia la cratiță, ci găsirea unor modele noi, în care identitatea unui om să nu depindă exclusiv de statutul economic, de autoritate sau de dominație, ci de capacitatea de a participa responsabil la viața comună.

Desigur că acestea sunt „texte”, fraze goale care nu oferă soluții. Tânăra generație pare în întregime haotică și lipsită de repere - o generație anxioasă, maturizată aparent rapid, dar în realitate fără metode de adaptare. Trăiește cu o teamă permanentă de relații heterosexuale, de responsabilități, de eșecuri. Trăim o perioadă a războaielor - între țări, între religii, între politici extremiste, dar și între părinți/copii, bărbați/femei, tineri/bătrâni. Ca de fiecare dată, precizez că este un eseu de opinie cu întrebări deschise, nu cu concluzii ferme, finale și nici cu sfaturi de viață. Și evident există și excepții, dar aparenta generalizare a unui subiect are de fapt la bază mai multe studii populaționale și date statistice validate care ne arată incidența și prevalența unor probleme.