Empatia de gradul Z sau despre suprasaturația emoțională

Expresia amuzantă citită de curând și care circulă mai ales în mediul universitar și pe internet este „Sindromul Cristofor Columb al generației Z”; ea descrie situația în care cineva „descoperă” cu mare entuziasm ceva cunoscut de multă vreme și îl prezintă ca pe o revelație personală sau chiar ca pe o noutate pentru toată lumea. Numele vine, evident, de la ideea că Cristofor Columb a „descoperit” un continent, dar care era deja locuit de milioane de oameni. În contextul tinerilor de azi, expresia este folosită uneori ironic: cineva citește o idee din clasici (știți citatele care circulă în social media, fără nicio referință) și o prezintă ca pe o mare invenție a dezvoltării personale; descoperă că mersul pe jos face bine și îl transformă într-un trend revoluționar; redescoperă jurnalul personal, scrisul de mână, cluburile de lectură, grădinăritul (am citit, de exemplu, despre mirarea unui tânăr că, dacă pui în pământ semințele de la roșii, ies plante!), conversațiile față în față etc, ca și cum toate acestea n-ar fi existat înainte.

Totuși, fenomenul nu este exclusiv al generației actuale. Fiecare generație are propriile „descoperiri ale Americii”. Diferența este că astăzi, din cauza informației fragmentate și consumate în bucăți scurte, oamenii întâlnesc adesea idei vechi scoase din context și au impresia că sunt complet noi. Unii sociologi au vorbit, cu umor, despre acest sindrom Cristofor Columb al epocii digitale: tendința de a redescoperi ca noutăți absolute lucruri cunoscute de generații întregi; iar ceea ce nu a fost întâlnit direct pare să nu fi existat niciodată.

Dar despre ce vreau să discut aici, de fapt, este: a dispărut empatia la tinerii de azi? Sau, altfel spus, ce s-a ales de empatie în era rețelelor sociale și de ce vedem mai ales evenimentele și mai puțin omul? Impresia frecventă a adulților este că tinerii de azi par preocupați de probleme globale, dar mai puțin de oamenii concreți din jur. De exemplu, se implică puternic în problema schimbărilor climatice, a discriminărilor de orice fel, în atacarea războaielor prin demonstrații, în lupta pentru drepturi sociale. Dar dacă cineva de lângă ei, în timpul unui astfel de protest, cade sau este lovit foarte puțini reacționează. Întrebarea care se pune este: avem de-a face cu o dispariție a empatiei sau cu o transformare a ei? Empatia tradițională este un concept care se învăța în familie, la școală, în comunitate. Relațiile directe cu familia erau destul de bine stabilite în trecut și era mult mai rară tendința de izolare și înstrăinare de aceasta. Ajutorul era concret și personal, atunci când era solicitat. Empatia digitală înseamnă că rețelele sociale expun permanent individul la suferința lumii. Fenomenul de „compasiune la distanță” înseamnă că ne este milă de absolut toată lumea care suferă online, dar în realitate de nimeni cu adevărat pentru că lipsește aproape cu desăvârșire acțiunea. Poți fi profund afectat de un cutremur din Asia și indiferent față de colegul trist de lângă tine, de la birou, sau de țipetele femeii sau copilului bătut în vecini. Paradoxul generației actuale constă în faptul că este cea mai informată generație, în general, și despre suferința globală, în special, dar și cea mai expusă la suprasaturație emoțională. Când vezi zilnic sute de tragedii, apare oboseala compasională. Pandemia și izolarea socială din acei ani au lăsat urme. Reducerea contactelor față în față a fost pentru unii mană cerească și a rămas un reflex chiar și azi, după atâția ani. Tinerii preferă comunicarea prin ecran, contactul virtual, mesajele scrise și nu vocea, fapte ce au dus la înstrăinare și pierderea unor nuanțe emoționale. Cititul dezvoltă capacitatea de a intra în mintea altuia, dar dacă timpul pentru lectură scade, scade și exercițiul imaginar al empatiei.

Așadar, empatia nu a dispărut, dar suferă. Studiile arată (prin intermediul chestionarelor) că tinerii apreciază foarte mult conexiunile interumane și compasiunea, doar că o exprimă altfel (dacă nu cumva aprecierea este doar declarativă, având în vedere că nu este susținută de fapte). De asemenea, polarizarea de toate felurile, socială și politică, duce rapid la formarea unor nuclee foarte restrictive în online (bine cunoscutele bule sociale) care fac aproape imposibilă comunicarea cu cei din afara lor, dar mai ales înțelegerea; astfel încât orice opinie diferită este percepută ca un atac. Vedem peste tot tineri, unii chiar intelectuali și studioși, care reacționează violent verbal sau pleacă furtunos în toiul unei simple discuții care nu se potrivește cu punctul lor de vedere. Care punct de vedere este adesea mai puțin avizat și mai mult de suprafață, de frondă sau de modă. Empatia nu are cum să dispară complet pentru că este o trăsătură umană înnăscută, după cum ne arată neuroștiințele, necesară supraviețuirii speciei prin interacțiuni interumane (Empathy is Dying and So are We, Rita Jabbour, 2024). Dar ea se adaptează la lumea de azi – există infinite comunități digitale, strângeri de fonduri pentru tot felul de cauze, pentru animale dispărute, oameni dispăruți, activism remote. Multe școli insistă pe predarea și dezvoltarea inteligenței emoționale la copii și tineri. Unele dintre aceste acțiuni au și rezultate notabile.

Tinerii se adaptează la lumea în care trăiesc – în unele țări este mai important succesul profesional, în altele banii. Dar aceste generații au părinți care au creat pentru ei această lume – generațiile de azi, Z, provin din părinții mileniali care la rândul lor au fost crescuți de generația X și așa mai departe. Nu se poate ignora influența părinților asupra copiilor de azi. Iar cei de azi (cei care sunt azi adulții tineri) tocmai țes lumea pentru copiii și nepoții lor. Se pare că există o scădere a empatiei umane constantă de-a lungul anilor. De exemplu, un studiu psihologic realizat în rândul studenților americani a raportat o scădere cu 48% a nivelului de empatie între anii 1979 și 2009 (The Death of Empathy, David Price, 2024). Oamenii de știință raportează o scădere generațională a empatiei și o creștere a narcisismului în întreaga lume, în special în Occident. În același timp, observăm o creștere fără precedent și alarmantă a xenofobiei, rasismului și misoginismului în întreaga lume. Pe măsură ce empatia noastră scade, acordăm mai puțină atenție reală celor din întreaga lume care suferă, oferim mai puțin sprijin și ne continuăm viața în timp ce milioane de oameni mor, sunt uciși. Există de asemenea o creștere a narcisismului și a sentimentului de „dreptate”; grija față de sine este mai proeminentă decât grija față de ceilalți. Astfel, schimbările în structurile familiale se observă și prin legături sociale mai slăbite, unități familiale mai mici și o serie de preocupări care limitează conexiunea umană. În plus, în familiile mai mici, copiii sunt mai puțin predispuși să învețe și să practice interacțiuni bazate pe empatie. Strategiile parentale au contribuit, de asemenea, la declinul empatiei. Konrath și colab. (2011) speculează că un stil parental caracterizat printr-un control ridicat și o conexiune umană emoțională scăzută (cu alte cuvinte un părinte foarte sever și care își exprimă greu sau deloc sentimentele) nu are cum să învețe eficient compasiunea și empatia la un copil. În schimb, încurajează un comportament intolerant și agresiv, cu o exprimare emoțională deficitară la viitorul adult. Interesant este că narcisiștii sunt cei mai predispuși să utilizeze stilul parental menționat anterior. Cu alte cuvinte, o creștere a narcisismului duce la o epuizare a empatiei, fapt care se perpetuează de la o generație la alta. De aceea, mai corect este să afirmăm că empatia este în declin continuu, poate în valuri generaționale, că se adaptează la epocă și la trăsăturile ei fundamentale, iar înstrăinarea și funcționarea digitală a individului pot să ducă, în decurs de câteva generații, la o la adevărată lume distopică. Conexiunea cu sindromul Cristofor Columb nu este întâmplătoare. Sindromul în sine este o metaforă, nu un termen medical, este o noțiune sociologică ce descrie, după cum spuneam la început, faptul că cineva este convins că a descoperit un lucru nou care de fapt exista de secole, la fel cum Columb a „descoperit” America și locuitorii ei – care nu au însemnat nimic. Cei sosiți au șters în mod activ istoria, cultura și umanitatea celor „descoperiți” acolo. Cel mai celebru exemplu de lipsă totală de empatie socială.

În domeniul social sau medical, acest termen se referă la apariția unui salvator într-un context în care existau deja soluții; cel mai bun exemplu este cel al misionarilor (vezi Maica Tereza, cea care priva bolnavii de medicamentele donate pentru că durerea este dumnezeiască). Dacă ne îndepărtăm un pic de prezent, vom vedea că de-a lungul timpului am avut epoci în care empatia părea că dispăruse din societate – secolul 20 cu cele două războaie mondiale, războiul rece și regimurile totalitariste care au normalizat violența; secolele 16-19 care au normalizat sclavagismul, comerțul cu oameni, exploatarea extremă fizică și emoțională; Inchiziția; secolul 19 cu industrializarea accelerată care a creat mediul propice pentru înflorirea elitelor bogate și pentru exploatarea muncitorilor, inclusiv a copiilor care lucrau de la 12 ani. Și revenim la secolul nostru (mai bine spus sfârșit de secol 20 și secolul 21) care se confruntă, conform nenumăratelor studii, cu acest declin al empatiei alături de creșterea individualismului, a narcisismului și a polarizării mediului socio-politic, nu fără precedent, dar fără cauză, asemeni rebelului din celebrul film.

Una dintre cele mai extreme polarizări mi se pare cea socială generațională. Ura față de vârstnici este fără precedent în Vest (am mai scris despre acest lucru, precum și despre tendințele ”no contact” din familii). Există petiții și mișcări mari în unele țări pentru cauze absurde: interdicția de a mai cumpăra o casă nouă peste 65 de ani, mutarea celor în vârstă în case mai mici sau în azil (pentru rezolvarea crizei locuințelor) sau, poate cea mai aberantă citită de curând – pretenția rudelor mai tinere ca cei mai în vârstă să își golească din timp casele și să arunce la gunoi toate „prostiile” astfel încât ei să nu aibă foarte mult de lucru „după”. Dincolo de faptul că este posibil (dacă nu probabil) să mori înaintea părinților sau a bunicilor, frapează ideea că tu rămâi pe loc, la fel, neschimbat – timpul nu trece peste cei tineri, se pare. Cel mai probabil și noi ne credeam nemuritori la 20 de ani și, dacă stau bine să mă gândesc, aveam rude care discutau la masă ce vor face cu casele moștenite de la cei care tocmai îi primiseră în ospeție. Dar poate că procentul celor care își doresc să curețe pământul de vârstnici și să trăiască singuri (familia, partenerul, copilul sunt facultative) este astăzi în creștere proporțională cu lumina ecranelor care ne domină viața. Nu știm ce copii vor crește copiii generației Z.