Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

Depresie și comunicare

Depresie și comunicare

 

Întâlnirile amoroase au fost întotdeauna o parte importantă din viața oamenilor. Modul în care se desfășurau și se desfășoară în ziua de azi a suferit o serie de schimbări legate, evident, de explozia tehnologică ce permite viața în online, dar și de schimbările profunde în statutul femeii, în impactul bisericii asupra vieții sexuale și în libertățile individuale câștigate în anii din urmă. Dincolo de aceste aspecte, s-a modificat și felul în care își prezintă fiecare „marfa”, felul în care se descrie ca să pară mai interesant pentru celălalt. O expresie de neconceput în urmă cu mai mulți ani și care este întâlnită tot mai des în discuțiile sentimentale și în prezentările profilurilor candidaților este „merg regulat la psiholog/psihiatru/terapeut”. Ceea ce mi se pare ciudat și trebuie subliniat încă de la început este faptul că dublul standard este evident. Încă nu s-a rezolvat, nici pe departe, stigmatizarea și culpabilizarea celor cu boli psihice, indiferent de natura lor, cu toate că, sau tocmai din cauza faptului că există o popularizare agresivă a unor probleme neuropsihice, în special la copii, pentru sensibilizarea opiniei publice (rezultatul fiind de multe ori pe dos); pe de altă parte pare foarte cool într-o relație nu doar să spui că mergi regulat la terapeut, dar să și discuți problema pentru care mergi. Opusul rușinii nu este, însă, fluturarea problemelor de sănătate, ci discreția și rezolvarea lor, exact la fel cum rezolvi un ulcer sau un infarct miocardic. Deși social media a făcut ca și restul bolilor să fie motiv de laudă, de atac narcisist sau de stors o lacrimă – de la un picior în ghips, la o perfuzie sau o branulă pozate în prim plan, alături de figura celui suferind, rujat și buclat. Nu este o rușine nici să ai ulcer, nici să ai o boală psihică, dar nu este nici motiv de laudă faptul că o ai. Doar dacă popularizarea bolii tale trage un semnal de alarmă asupra unor probleme de diagnostic precoce, asupra unor lipsuri sau nedreptăți sau urmărește strângerea unor donații.

Am spus-o de mai multe ori: nicio problemă medicală, fie ea fizică sau psihică, malformație sau orice fel de altă boală nu trebuie, nu are voie să atragă critici, amuzament, bășcălie. Dar nici nu trebuie folosită ca un stindard de câștigat atenție, milă, interes, beneficii. De aici apar și reacțiile de toate felurile în social media, virale de ură sau de susținere, de aici apare și moda de a ne solidariza cu cineva când e prea târziu (vezi cazul jurnalistei care s-a sinucis; după moartea ei toată lumea simțea nevoia să declare ceva, să se agațe de cazul fetei pentru a câștiga puțină popularitate, fără niciun dram de decență). Un metoo al bolilor psihice, de prost gust. „Da, știu și eu cum e să suferi de depresie, am fost foarte necăjită când mi s-a rupt o unghie”; „am fost disperat când mi-am lovit mașina”; „trebuie să te ajuți singur, dacă tu nu o faci, restul ce să facă?” Nu, tocmai asta este că nu, nu poți să te ajuți singur pentru că, dacă ai putea, nu te-ai gândi nicio secundă să înghiți un pumn de pastile și să mori în chinuri, sau să te urci pe un scaun, să îți pui lațul la gât și să îți dai drumul în propria greutate, fără strop de instinct de conservare, să simți cum te sufoci încet; cum să înțelegi așa ceva dacă nu trăiești chiar tu un astfel te abis? Și evident că nu ai cum să te ajuți singur. La fel cum nu poți să îți dilați coronarele înfundate și nici să îți dizolvi cancerul prin forța minții.

Fluturarea problemelor din copilărie rezolvate azi de terapeut sub forma unei trăsături de caracter nu face decât să minimalizeze probleme reale din viață și să susțină fals ideea că da, uite, pot, mă ajut singur. Da, poți, și te ajuți în probleme mai puțin serioase decât depresia majoră. Sper să fiu bine înțeleasă atât de pacienți, cât și de colegii psihiatri sau psihologi (pornind de la ideea că nimeni nu face altceva decât să citească ce scriu eu) – nu combat utilitatea ședințelor de psihoterapie, a consultațiilor de psihologie sau psihiatrice și tratamentele specifice. Dimpotrivă. Tocmai pentru că este o ramură a medicinii ca oricare alta (cu toată complexitatea creierului uman), tratamentul este obligatoriu, după un diagnostic corect al suferinței; dar problemele sunt mai vizibile pentru că implică modificări ale comportamentului – dacă ne doare burta stăm acasă nu mergem prin oraș gemând sonor; dar nu trebuie transformat nimeni în erou pentru că a avut ghinionul să sufere de o boală. Nici pentru că o tratează. Nici pentru că se vindecă (sau nu). Nici nu trebuie blamat pentru că s-a sinucis, și în niciun caz nu trebuie să alunece discuția spre religie, cum din păcate s-a întâmplat și în cazul fetei de mai sus. „Dacă credea… dacă era o creștină adevărată prețuia viața”. Este cea mai ipocrită dintre variante.

Psihologul și profesorul Paul Eastwick susține că proclamarea sănătății mentale a devenit o parte a avantajului competitiv în căutarea unei relații. În loc să spui „pot să îndoi cu două degete un copac” spui, în ziua de azi, „mă lupt cu problemele copilăriei și îmi analizez profund trăirile (cu terapeutul)”. Un studiu mare, desfășurat pe 5000 de voluntari,Singles in America, a arătat că cei care își căutau un partener, atunci când analizau profilul acestuia pe un site de întâlniri, căutau nu aspect fizic atrăgător,sex-appeal sau cinste și onoare, ci, în marea majoritate, maturitate emoțională – abilitatea de a procesa și de a învinge problemele și stările proprii. Cu alte cuvinte, în loc să vindem inteligență, frumusețe, talente, umor, în ziua de azi vindem sănătatea mentală ca pe o garanție a succesului în relațiile amoroase. Esența aplicațiilor destinate întâlnirilor este reclama propriei persoane. La început, oamenii se lăudau cu un cățel, cu un hobby și își făceau prezentări inofensive. Acum, detaliile despre propria persoană sunt din ce în ce mai intime, și cu tot mai multe referiri la sănătatea mentală. Este o tehnică cu dublu scop, atât de a-ți afirma valoarea și valorile, cât și de a îi îndepărta pe cei care nu fac față unor astfel de probleme într-o relație. Pe de altă parte, este și un semn al unui status socioeconomic ridicat – cu alte cuvinte, cei bogați monopolizează în relațiile amoroase teritoriul delicat al sănătății psihice. Și mai înseamnă că în prezent ești cea mai bună versiune a ta, ești un om inteligent care știe să caute soluții la problemele pe care le are și nu îi este rușine să o recunoască.

Sună extraordinar de bine ultima frază, dar este în totalitate adevărată? Este o parte a discursului de auto-optimizare, de creștere personală, de well-being mental și de rezolvare a conflictelor. Folosirea termenilor medicali în limbajul de zi cu zi, pe Tik Tok și Instagram și pe site-urile de dating are două tăișuri. Poate, într-o oarecare măsură, să reducă stigmatizarea celor suferinzi, dar mai degrabă duce la bagatelizarea bolilor, termenii fiind folosiți adesea greșit sau exagerat (nu orice necaz este depresie reală); un exemplu – circulă pe Tik Tok expresia trauma bonded, pe care așa numiții internauți au înțeles-o ca fiind într-o relație în care cei doi au aceleași probleme; deci sunt legați de o traumă similară. În fapt, în psihologie, termenul înseamnă un anumit fel de abuz emoțional. La fel noțiunea de persoană toxică sau de manipulare – termenii folosiți foarte des duc la minimalizarea problemelor reale, iar oamenii cu adevărat suferinzi vor sta tot ascunși, ca și până acum, în spatele modei. Jargonul pseudoștiințific golește de sens comunicarea.

Apărut în Tribuna 15 mai 2023

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară