Rozenchine

O să încep – deformare profesională! – cu perspectiva medicală. Așadar, memoria involuntară autobiografică apare în conștiința noastră mult mai ușor decât memoria voluntară, și mult mai frecvent, fără nici o încercare deliberată de a rememora anumite momente/stări/evenimente, adesea în timpul activităților curente, obișnuite (deci nu neapărat în momente tensionate sau dificile). Din studiile desfășurate pe această temă s-a desprins o idee interesantă, și anume că majoritatea acestor amintiri sunt declanșate de elemente mai degrabă abstracte, verbale/lingvistice, și mult mai puțin de gust sau miros (sau alți senzori – făcându-se referire și la celebra madlenă). (Mace 2004). Jones și Martin (2006) au analizat felul în care anumite obiecte sunt capabile să declanșeze amintiri și, pe de altă parte, modul în care omul se raportează la un obiect – îl apreciază mai mult pe cel care le amintește de ceva/cineva (mult pomenita valoare sentimentală), și nu pe cele mai scumpe/utile. Ne bazăm pe un obiect păstrat cu sfințenie să întrețină, chiar și inconștient, un anume sentiment, să ne ajute să evocăm anumite amintiri. Wildschut și colab. (2006) au arătat că anumite obiecte, persoane sau locuri pot să declanșeze, prin aceste memorii involuntare autobiografice, un sentiment de nostalgie cu gânduri pozitive care merg chiar până la creșterea stimei de sine a celui ce își amintește. Studiile au fost făcute pe grupe foarte variate de vârstă și rezultatele au fost asemănătoare. Cu alte cuvinte, nostalgia și amintirile proustiene nu aparțin doar „seniorilor”, ba dimpotrivă. Cumva, aceste memorii involuntare sunt spontane nu pentru că nu au nicio legătură aparentă cu indiciul care a declanșat memoria, ci pentru că nu există intenția. În răspunsul meu, am combinat amintirea voluntară a unei amintiri involuntare legată de un cuvânt.

Gândul mă duce inevitabil la copilăria din Agnita, la verile din curtea bunicilor. Chiar zilele trecute mi-am dat seama că limba germană îmi aduce aminte de copilărie, generând aproape instantaneu o stare de bine (deși, vorba lui Woodhouse, nu înțeleg mai nimic; e vorba de „melodia” din limba sașilor). Nemaitrăind printre sași, nu prea mai folosim nici noi multe cuvinte frecvente pe atunci în casă (creplă, verbăl, tepihi, drot, țandără etc.), dar ele revin câteodată în dialog. Rozenchinele (strugureii sau coacăzele roșii), rabarbura, agrișele creșteau din plin în curtea bunicilor și erau motiv de troc între noi, copiii. Bunicii aveau o grădină plină de iarbă, flori, legume în partea din spate, presărată cu tufe de rozenchine și coacăze negre, zmeură din belșug, pomi fructiferi – raiul pe pământ. Între doi pruni bunicul legase o hintă (leagăn) pe care mă dădeam până mi se făcea rău; când eram foarte sus, vedeam curtea săsoaicei gard în gard cu noi – doamna Zimmermann. Nu grozav de prietenoasă, dar totuși suficient încât vizitele la ea să fie încununate de cele mai multe ori de un platou cu prăjituri colorate sau cu picnic imens, crocant, cu chimen din belșug (nu am mai mâncat niciodată ceva asemănător). La săsoaice în vizită îți trebuia atenție și dexteritate, pentru că nu aveau moda insistatului obositor: „hai, te rog mai ia, haai, servește te rog”. Nu, dacă nu erai pe fază, farfuria dispărea în bucătărie și, gata, rămâneai cu imaginea unui aluat pufos cu ciocolată de casă curgând deasupra.

Scriind, îmi vin în minte, una după alta, o serie de amintiri; am pornit de la mai multe idei/cuvinte, dar mă întorc la rozenchine pentru un episod care le-a dat ceva dureri de cap bunicilor. Prin spatele grădinilor, pe un drum năpădit de iarba înaltă, fugeam mereu dintr-o curte în alta. Eram mulți copii pe Aleea Teilor, sași și români (deși mai erau pe atunci încă mulți sași, nu am învățat germana, din păcate, pentru că ei vorbeau întotdeauna românește cu noi), și alergam cât era ziua de lungă. La două case distanță, era un băiat, nici nu-i mai țin minte numele, venit în vacanță la bunicii Gref. Curtea noastră era cea mai vizitată pentru că era cea mai verde, ceilalți aveau, mai toți, mult ciment, garaje, deci mult mai puțin atrăgătoare. Băiatul cu pricina era fascinat de rozenchinele noastre, dar și de agrișele imense, aurii (nici agrișe asemănătoare nu cred că am mai văzut vreodată). Ce putea să-mi dea el la schimb? Iepurii bunicului! Urmarea: când au sosit acasă bunicii, la amiază, curtea noastră era complet cheală de rozenchine și agrișe (doar zmeura a scăpat) și plină de iepurași (am luat vreo 5) care alergau de colo, colo, dar și de căcăreze. Fiind eu un copil cuminte (de cele mai multe ori), nu am fost nici certată și nici pedepsită, dar a durat câteva ore bune prinderea iepurașilor de prin curte, culegerea căcărezelor, schimbul de produse cu vecinul, totul presărat din când în când cu altă vorbă-madlenă „ce trăznetu car trăznește copiii o fost în capu tău?”. Povestea s-a încheiat cu un grătar în fundul curții, cu cârnați prăjiți doar puțin și picurați pe pâine proaspătă.

Răspuns la ancheta revistei Steaua