Complexul Napoleon și arta

Scurtă privire asupra reprezentărilor lui Napoleon în literatură și artă, dar și despre fețele măreției în Istorie.

Tendința la glorificare a figurilor politice și a războiului există dintotdeauna. În mod tradițional, artiștii sunt văzuți ca fiind pacifiști, chiar activiști contra războiului, dar în istorie lucrurile stau altfel. Theodore Rabb, în lucrarea sa “The Artist and the Warrior: Military History Through the Eyes of the Masters”, trece în revistă felul în care artiștii (nu doar în pictură) au reprezentat războiul de-a lungul secolelor, începând cu grecii antici și terminând cu Al Doilea Război Mondial. El arată că istoria artei războiului are o continuitate uimitoare – de la Marc Aurelius călare și până în zilele noastre, avem un număr impresionant de figuri istorice pe cai, cu repetarea inclusiv a unor gesturi specifice de comandă sau victorie, cum ar fi brațul ridicat; acest gest a căpătat în vremea naziștilor alte conotații și s-a renunțat treptat la el, dar au rămas armele, poziția specifică a calului, hainele celui călare, expresia, privirea în zare ș.a.m.d. În perioada interbelică, devenise evident că războiul era tot mai costisitor odată cu apariția prafului de pușcă, armele tot mai sofisticate, conflictele și bătăliile tot mai impersonale, astfel încât artiștii au devenit și ei sceptici și „uniți în condamnarea războiului”. În zilele noastre, spune autorul, este puțin probabil să găsești un tablou eroic cu manevre ale armatei americane în Afganistan, cinematograful fiind cel care ține azi stindardul.

Dacă ne întoarcem puțin în trecut, una dintre cele mai cunoscute mașini de propagandă (în opinia istoricului Albert Boime), menită să ridice în slăvi o personalitate politică, a fost cea din jurul lui Napoleon. El a fost pictat de legiuni întregi de pictori pe care i-a angajat să îl portretizeze așa cum se dorea și se vedea el însuși (lucru valabil, de altfel, pentru toate marile figuri istorice care ni s-au păstrat prin intermediul artelor vizuale) – un mare om de stat, plin de glorie. În romanul tolstoian Război și pace, într-o scenă celebră, prințul Andrei îl citează admirativ pe Napoleon în mai multe rânduri, într-o discuție despre moralitatea gesturilor sale și afirmă că „între acţiunile unui bărbat de stat trebuie să deosebim acţiunile omului de onoare, acelea ale comandantului de oşti şi acelea ale împăratului […] E cu neputinţă să nu recunoaştem, continuă prinţul Andrei, că Napoleon, ca om, e mare la podul de la Arcole sau în lazaretul din Jaffa unde dă mâna cu ciumaţii, dar… dar mai sunt şi alte fapte, care cu greu îi pot fi justificate”. Cele două scene la care se referă prințul sunt, de fapt, două tablouri propagandistice. Napoleon pe podul din Arcole (1796-1801) este o lucrare a lui Antoine-Jean Gros care îl înfățișează pe acesta (pe atunci fără funcții mari în armată) pe podul din orășelul italian Arcole pe unde a trecut armata franceză în timpul campaniei din 1796. Tabloul este, în fapt, un portret din care nu putem culege multe alte date sau informații cu valoare istorică, este mai degrabă glorificarea unuia dintre momentele care au dus mai apoi la grandoarea lui Napoleon (după cum spunea Raskolnikov – primul pas spre măreție). Și totuși este unul dintre cele mai cunoscute tablouri care îl înfățișează pe războinicul Napoleon ca pe un erou, după care Gros a cunoscut succesul și a intrat în atenția viitorului împărat, devenind pictor oficial al curții. Celălalt tablou din Război și pace este Napoleon în casa ciumei din Jaffa (1804), de același pictor, și care, chiar dacă nu exprimă la fel de eroic personalitatea militarului, îl arată plin de măreție și bunătate, ajutându-i pe cei bolnavi (și potențial contagioși). În 1799 avusese loc masacrul prizonierilor din cursul campaniei din Egipt și se presupune că acest tablou, din mijlocul bolnavilor, avea rolul să distragă atenția de la acea barbarie. Potrivit istoricului de artă Thomas Crow, „noua comandă a artistului era riscantă, dar și șireată. Cucerirea franceză a orașului palestinian a fost urmată de execuția fără milă a trupelor care se predaseră, majoritatea dintre oameni fiind măcelăriți pe plajă pentru a face economie de muniție […]. Astfel, contra crimei, Gros a oferit vindecarea, folosind tabloul pentru a transforma un eveniment tulburător care afecta reputația lui Bonaparte într-o reușită […] El atingea fără teamă rănile unui bolnav”. În realitate, după cum arată unele surse, cei bolnavi erau otrăviți, tot din motive economice, otrava fiind mai ieftină decât îngrijirea lor (Marcus C Levitt,The Visual Polemic in Tolstoy’s War and Peace: Icons and Oil Paintings). Tabloul a avut nu doar rolul de a distrage atenția de la masacrul recent, dar și de a încuraja trupele franceze, ele însele puternic lovite de ciumă. Era un discurs vizual obișnuit al vremurilor, în care știința (medicina) este victorioasă asupra ignoranței barbarilor din țările respective, dar, pe de altă parte, Napoleon însuși este reprezentat ca un Christ care aduce vindecarea, dincolo de ideea de lider neînfricat.

Am descoperit ampla lucrare a lui Marcus C Levitt despre reprezentarea fenomenului Napoleon în romanul Război și Pace (cu o analiză amănunțită și subtilă a eroului vestic, față în față cu opera și credința rusești) și mi s-a părut interesantă abordarea, dar și modul în care personajele istorice intră în memoria colectivă după niște șabloane și rămân așa acolo, mai ales atunci când cunoștințele sunt din ce în ce mai puține și mai superficiale. Mai există multe alte picturi celebre care reprezintă cam la fel mitul napoleonic, cum ar fi cea a lui Jacques-LouisDavid – Bonaparte trecând Alpii la Mt St Bernard (1800) – o operă de artă fățiș propagandistică a unui „Om Mare”, plin de succes, briliant și eroic. David deja conducea o „armată” întreagă de pictori desemnați să îl înfățișeze pe Napoleon în funcție de dorințele acestuia, iar lucrările erau adesea modificate pentru a se încadra mesajului de transmis. De exemplu, Alpii au fost trecuți atunci, se pare, pe un catâr, cu ariergardă și un ghid din rândul sătenilor. Modelul acestui tablou a fost celebra statuie ecvestră din Sankt Petersburg a lui Petru cel Mare și care aparține lui Etienne Falconet. Acesta din urmă a fost unul dintre marii promotori ai ideii de glorificare a figurilor politice, de grand homme, afirmând că acesta este unul dintre cele mai nobile scopuri ale artei. Teoria aceasta a „Great Man of History” era prezentă și în Rusia în vremea în care Tolstoi scria Război și Pace și a fost motivul unor intense dezbateri de etică și filosofie de-a lungul timpului – este moralitatea relativă și condiționată istoric? Este normal să fie așa? Sau este supusă unui standard absolut, universal valabil? Tolstoi însuși spunea, la un moment dat, că, în fapt, nu ar trebui să fie o discrepanță prea mare între omul din privat și cel care acționează ca om politic, pentru că morala proprie, personală este singura valabilă și ea determină restul acțiunilor publice.

Norocul nostru este că există și englezii. Caricaturistul britanic James Gillray (1756-1815) a pus umărul din plin la crearea unui imagini opuse – un om mic (deși Napoleon avea o înălțime medie, după majoritatea datelor istorice), coleric, lăudăros. Napoleon însuși se pare că spunea: „Gillray a făcut mai mult decât toate armatele Europei ca să mă distrugă”. Din 1803, când Gillray a caricaturizat un incident diplomatic reprezentându-l pe Napoleon ca pe un copil râzgâiat în plină criză de nervi, majoritatea desenelor sale erau cu un Bonaparte mic, “Little Boney”, mai degrabă ca un simbol al caracterului său decât al înălțimii, dar suficient să rămână astfel în memoria multora – în special a anglosaxonilor (crede istoricul australian Una McIlvenna). Până acolo încât a apărut și noțiunea de complexul Napoleon – o caracteristică a oamenilor mici de înălțime de a compensa prin agresivitate și comportament abuziv.

Tendința din zilele noastre de a minimaliza însemnătatea studiului Istoriei în școală pregătește oamenii pentru rolul de naivi și neștiutori manipulabili din orice parte bate vântul, fără capacitatea de a se apăra lucid și conștient.

Apărut în Steaua nr.5/ 2022