Comfort food și literatură

În lumea modernă, relația dintre stres și alimentație a devenit paradoxală: mâncarea nu mai este doar sursă de hrană, ci și refugiu emoțional, recompensă sau formă de consolare. În timp ce societatea glorifică obsesiv silueta perfectă și cultivă anxietatea legată de obezitate, aceeași cultură promovează permanent imagini ale excesului alimentar, ale deserturilor ca „răsfăț” și ale ideii de comfort food. Astfel, omul contemporan oscilează între vinovăția de a mânca mese ceva mai copioase (și cu poftă) și nevoia profundă de a găsi în hrană un mic spațiu de liniște, într-o lume dominată de grabă, competiție și stres continuu. În psihologie, termenul comfort food desemnează alimentele consumate nu în primul rând pentru valoarea lor nutritivă, ci pentru efectul lor de „reglare” emoțională. Aceste alimente sunt asociate frecvent cu amintiri plăcute (madlena), cu sentimentul de siguranță, cu familia sau cu experiențe pozitive din copilărie și pot reduce temporar senzațiile de stres, anxietate sau tristețe/depresie. Cercetările sugerează că efectul lor nu este legat exclusiv de compoziția alimentului (dulce, sărat, iute etc.), ci mai ales de semnificația simbolică pe care acesta o are pentru fiecare persoană. Astfel, o supă pregătită după rețeta bunicii sau o prăjitură asociată cu sărbătorile pot funcționa ca adevărate „ancore emoționale”, evocând sentimente de confort și apartenență. Altfel spus, din perspectivă psihologică, comfort food reprezintă categoria de alimente consumate pentru efectele lor emoționale și nu exclusiv pentru satisfacerea foamei biologice, naturale, de altfel. Aceste alimente sunt asociate cu experiențe afective pozitive și amintiri, fiind utilizate adesea ca strategie de coping în situații de stres. Studiile din domeniul psihologiei alimentației arată că preferințele pentru anumite „alimente de confort” sunt influențate atât de factori culturali și familiali, cât și de mecanisme neuro-biologice implicate în recompensă și reglarea emoțiilor (Comfort food: a review, C Spencer, 2017).

În literatură, găsim referințe variate și sugestive – de la descrieri detaliate ale unor ospețe pantagruelice până la simboluri existențiale. În Metamorfoza, relația cu hrana devine un semn discret al destrămării identității. După transformarea sa într-o insectă gigantică, Gregor Samsa își pierde nu doar locul în familie și societate, ci și capacitatea de a participa la unul dintre cele mai umane ritualuri: masa. Alimentele care îi plăceau altădată îi provoacă dezgust, iar hrana devine treptat un marker al alienării și al singurătății. În mod simbolic, Kafka sugerează că stresul extrem și epuizarea existențială nu afectează doar psihicul, ci modifică însăși relația omului cu propriul corp, cu foamea și cu plăcerile simple ale vieții cotidiene. Gregor seamănă cu omul modern aflat în burnout: prezent fizic, dar tot mai incapabil să participe firesc la viața celorlalți. La început, după ce se transformă în insectă, Gregor nu mai poate suporta alimentele banale pe care le mânca înainte, ca om. Respinge laptele și pâinea, considerate simboluri ale vieții normale și ale confortului familial, și începe să prefere resturile alterate sau mâncarea stricată. Această schimbare sugerează pierderea treptată a identității sale umane. Felul în care familia îi oferă hrană indică și relația afectivă a membrilor cu Gregor. La început, sora lui îl îngrijește cu o anumită compasiune. Pe măsură ce timpul trece, însă, hrana devine tot mai neglijent oferită, iar interesul familiei pentru el scade. În mod simbolic, tatăl este cel care îi provoacă o rană, lovindu-l cu un măr, iar această rană pare să îl slăbească treptat și să contribuie la moartea sa (Role of Food in The Metamorphosis by Franz Kafka, Premium Papers 2025).

Dacă în literatura contemporană hrana este adesea asociată cu răsfățul și confortul emoțional, în secolul al XIX-lea ea reprezenta adesea o problemă de supraviețuire. Puține opere ilustrează mai bine această realitate decât Oliver Twista lui CharlesDickens. Celebrul episod în care micul Oliver îndrăznește să ceară ceva de-ale gurii „Please, sir, I want some more” a rămas unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale foamei din literatura universală. Nu este vorba doar despre lipsa hranei, ci despre anxietatea permanentă a copilului sărac, dependent de bunăvoința unor instituții sau oameni străini, reci și impersonali. Foamea descrisă de Dickens este diferită de preocupările alimentare ale omului modern. Pentru Oliver și pentru copiii din azilul victorian, stresul nu era generat de numărul caloriilor, de carbohidrați sau de imaginea corporală, ci de întrebarea mult mai simplă și mai dură: va exista și mâine ceva de mâncare? În acest sens, literatura lui Dickens ne amintește că, timp de secole, relația dintre stres și alimentație a fost dominată de lipsuri, nu de excese și că în trecut stresul era asociat mult mai adesea cu lipsa hranei, în timp ce azi el coexistă mai frecvent cu abundența alimentară. Dacă omul secolului XIX se temea că nu va avea ce mânca, omul secolului XXI se teme adesea de ceea ce mănâncă, de cât mănâncă sau de ce simte când mănâncă. Sigur că nici astăzi nu putem generaliza; există încă un procent însemnat de oameni săraci, dar mult mai mic față de epocile anterioare,când pâinea și fierturile fără carne erau majoritare.

Între foamea lui Oliver Twist și comfort food-ul contemporan există o variantă intermediară: hrana modestă, dar existentă și împărțită cu ceilalți. Un exemplu sugestiv îl oferă celebra pictură De Aardappeleters(1885) a lui VincentvanGogh. Tabloul înfățișează o familie de țărani adunată în jurul unei mese simple, luminată slab de o lampă. Nu există abundență, rafinament sau lux gastronomic. Există doar cartofii și prezența celorlalți.

Van Gogh nu pictează mâncarea în sine, ci comunitatea creată în jurul ei. Într-o epocă în care mesele sunt adesea luate în grabă, în fața ecranelor, pictura lui Van Gogh amintește că una dintre cele mai vechi funcții ale hranei a fost aceea de a aduce oamenii împreună. Poate că acesta este și unul dintre motivele pentru care anumite feluri de mâncare ne oferă confort emoțional. Ele nu ne amintesc doar de un gust, ci și de oameni, de locuri și de momente în care ne-am simțit în siguranță. De altfel, se știe de acum faptul că celebra dietă mediteraneană are o componentă esențială, dincolo de brânză, ulei de măsline, roșii – comunitatea.

În literatura română, Mihail Sadoveanu a surprins adesea această dimensiune comunitară a hranei. În lumea sa literară, mesele nu sunt simple pauze între întâmplări, ci adevărate ritualuri ale apartenenței. Fie că este vorba despre ospețele din Frații Jderi, despre Hanu Ancuțeisau despre mesele simple ale lumii rurale, hrana apare asociată cu povestea, cu prietenia și cu sentimentul continuității. La Sadoveanu, mâncarea nu este doar exces sau doar spectacol. Ea însoțește conversația și creează un spațiu al echilibrului. Într-o societate marcată de ritmuri lente și de relații stabile, masa reprezintă o formă de ordine într-o lume adesea imprevizibilă. Din această perspectivă, literatura sadoveniană anticipează, am putea spune, ideea modernă de comfort food: nu ingredientele sunt cele mai importante, ci emoțiile și amintirile pe care acestea le poartă (Irina Roxana Georgescu, Mirodenii, bucate, savoare, Revista Transilvania).

Ion Luca Caragiale aprecia mâncărurile fine, deși nu era de acord cu noile feluri de mâncare introduse în alimentația burgheză, scriind că: „aceste mici firimituri, aceste zaharicale, precum spuneau aceifins gourmets, acei pricepuți tabieti, răposații, bunii boieri, părinții bonjuriștilorde la ‘48, zaharicale a căror savoare concentrată înlocuiește cu succes cantitatea nutritivă“. De asemenea, Caragiale ironiza obiceiul de a consuma prea multe feluri de mâncare la o masă, oferind cititorilor și mostre de meniu: „Un prânz împărătesc! și tot lucruri ușoare: mezeluri, salam, ghiudem, limbă, licurini, măsline, icre de știucă și negre; supă de clapon cu patèle; pană de somn rasol; clapon ciulama; chifteluțe marinate cu tarhon; pârjoală de nisetru; patricieni la grătar; un purcel la frigare; cataif, tortă; brânzeturi, fructe diverse; vin alb, negru, șampanie etc.” Personajele lui Caragiale se întâlnesc în spațiul public (la cafenea, la dugheană, la bodegă) și, la un mezel și un pahar de mastică sau de bere, dezbat subiectele lor preferate: starea proastă a țării și guvernul incapabil. „Dugheana e plină de amici, toți funcționari publici și profesiuni liberale. Așteaptă aci de mult să se oprească potopul, și, așteptând, ca să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, țuică, mastică, pelin, mișmaș, și gustă mezeluri, salam, ghiudem, cașcaval, măsline…”. Mâncarea și băutura devin, în opera lui Caragiale, nu doar simple elemente de decor, ci surse de satiră și umor și instrumente cu ajutorul cărora scriitorul conturează trăsături de caracter, mentalități și moravuri, subliniază viciile și excesele umane. (Eugen Simion).

La Camil Petrescu, mâncarea este mai degrabă un indicator al statutului social, al rafinamentului sau al relației dintre personaje. „Felurile de mâncare sălcie”, cu „apă călduță și leșioasă” sunt executate de Fred Vasilescu în paranteze dezgustate. „Călduțul” e, de altminteri, simbol al amorfului, al monotoniei, al opacității. Simplitatea complicată a meselor comandate de doamna T., de pildă („pui rece, cu brânză albă, compot de caise Știrbey și vin Chateauneuf-du-Pape”), e o amprentă de personalitate.Dar exemplele literare sunt nenumărate – literatura japoneză, nordicii (Fata cu dragon tatuat,de exemplu, dar majoritatea romanelor nordice noirau și descrieri detaliate și foarte expresive ale meselor), basmele, Marin Preda în Moromețiiși lista poate continua aproape la nesfârșit. În prezent, hrana a devenit și limbaj emoțional, și spectacol social, și instrument de gestionare a anxietății.

Niciodată oamenii nu au avut acces la atâtea informații despre alimentație și poate niciodată nu au fost atât de preocupați de ceea ce mănâncă. Între terciul lui Oliver Twist și fotografia unui brunchpostată pe rețelele sociale se întinde mai mult decât un secol de istorie. Se află acolo transformarea hranei din necesitate în simbol folosit excesiv, din supraviețuire în consolare și din gest cotidian normal, fiziologic, în expresie a emoțiilor noastre cele mai intime – dar întrebuințate azi ca material comercial, într-un exhibiționism unic în istoria omenirii.

În acest sens, comfort food-ul nu mai este doar o categorie gastronomică, ci și una culturală și afectivă, motiv pentru care literatura și arta au explorat constant relația dintre hrană, memorie, stres și apartenență. Există însă și această dimensiune mai puțin discutată a fenomenului, pe care vreau să insist. Conceptul de comfort foodeste, într-o anumită măsură, un produs al abundenței. Pentru mare parte a istoriei, oamenii au privit hrana în primul rând ca pe o necesitate, nu ca pe un instrument de gestionare a emoțiilor. Am spus-o mai sus, dar repet – în secolele trecute majoritatea oamenilor nu căutau mâncăruri reconfortante, ci pur și simplu suficientă hrană pentru a supraviețui. Chiar și astăzi, pentru milioane de oameni, problema principală rămâne accesul la alimente și nu alegerea unui desert menit să reducă stresul după o zi dificilă. Din această perspectivă, comfort food-ul poate fi privit și ca un privilegiu al societăților în care nevoile fundamentale sunt, cel puțin pentru o parte a populației, deja satisfăcute. Foamea și foametea, recoltele slabe, războaiele sau pandemiile transformau hrana într-o preocupare vitală, nu într-o experiență emoțională. Astăzi, într-o parte a lumii, o prăjitură artizanală sau o cafea cu scorțișoară sunt promovate drept terapie împotriva stresului, în timp ce în altă parte a lumii problema rămâne aceeași ca în vremea lui Oliver Twist: dacă va exista ceva de mâncare și mâine. De aceea cred că la un moment dat devine deranjantă atât obsesia pentru dimensiunile corporale, cât și cea legată de porțiile de mâncare, cantitatea ei, calitatea (eternul organic!), dar și felul în care ne sfătuiesc toți să nu recurgem la mâncare ca la un mod de a ne rezolva problemele și nemulțumirile; se simplifică foarte mult un subiect complex și se uită faptul că foarte mult conținut din onlineeste fals, mincinos și foarte filtrat. Se aruncă enorm de multă mâncare la gunoi, se exagerează cu unele cure de slăbire extreme, se aberează cu teoriile vegane și se transformă în vină actul natural al alimentației. Ca medic, alimentația sănătoasă are câteva criterii clare. Ca simplu mâncător – nu prea mai știi ce să faci ca să nu greșești.

Tendința de a idealiza trecutul seamănă uneori cu tendința de a fotografia doar desertul și nu întreaga masă. Admirăm palatele, meniurile fastuoase și balurile aristocratice, uitând că majoritatea oamenilor nu au locuit în palate și nu au participat la banchete. Istoria hranei este, în mare măsură, istoria unor mese modeste, a recoltelor nesigure și a grijii permanente pentru procurarea alimentelor de bază.