Claritate sau simplism

Există o diferență între claritate și simplificare excesivă. Plain language ca noțiune a apărut pentru texte practice, nu pentru literatură. Acesta este primul lucru pe care mulți îl uită în discuția devenită tot mai intensă în ultima perioadă. A avut loc de curând și examenul de evaluare de la clasa a 8-a – discuțiile din jurul textelor respective mi-au dat mult de gândit. Unii copii erau supărați la ieșirea de la examen pentru că li s-a cerut un rezumat dintr-un text mai puțin cunoscut, dar majoritatea erau ușurați pentru că venise subiect din doamna XYZ – o prietenă a manualelor, se pare. Cei mai puțin familiarizați cu textul erau supărați pe neclaritatea lui, motiv pentru care l-am căutat și citit – nimic dificil, nimic spectaculos. Un domn salvează animale – dar de ce (se miră copiii) apare când el, când broasca, de ce se tot schimbă perspectiva în poveste? Nedumerit, te întrebi cine se plânge de dificultate? Pentru cine trebuie să se scrie mai ușor/mai simplu, și cine anume? Scriitorii contemporani care scriu pe bandă rulantă thrillere după machete predate la cursurile de scriere creativă? Profesorii de limba română care se tem de clasici (sau de părinți)? Și ce facem cu toată literatura veche (cât de veche, de fapt?) care are o grămadă de cuvinte „grele”? Mișcarea Plain Language s-a născut, spuneam, din alte motive, pentru contracte, formulare, instrucțiuni medicale, documente administrative, deci pentru comunicări limpezi din multe domenii de activitate. Scopul era ca cetățeanul să înțeleagă ce are de făcut. Asta NU înseamnă că un roman de Thomas Mann sau Camil Petrescu trebuie rescris în același stil (deși se întâmplă deja) și nici că toată literatura prezentului trebuie redusă la un vocabular de bază. Este legitim să aplicăm aceleași reguli unei rețete de medicamente și unui roman? Eu cred că nu. Creierul învață tocmai din dificultate. Există în psihologia cognitivă conceptul de desirabledifficulties (Robert Bjork 1994). Ceea ce înseamnă că nu orice dificultate/greutate este rea. Unele dificultăți/greutăți obligă creierul să facă raționamente, să caute sensuri diferite și să construiască un vocabular mai complex. Dacă eliminăm toate cuvintele dificile, învățarea poate deveni superficială (și chiar devine, sub ochii noștri). Vocabularul individului nu apare spontan, copiii nu învață cuvinte rare doar de la școală, ci le învață deoarece citesc permanent, întâlnesc cuvintele în contexte diferite și le deduc sensul. Dacă toate textele folosesc doar 1000-1500 de cuvinte uzuale, mereu aceleași, vocabularul nu prea mai are de unde să crească.

Există și contraargumente serioase. Dacă ne referim doar la scrisul non-literar, simplificarea lui poate salva vieți. Exemple: consimțământul informat din studiile clinice sau din situații juridice, prospectele de medicamente, instrucțiunile de urgență (cum folosim un stingător), recomandările de pe actele medicale și multe altele. În medicină, de exemplu, știm foarte bine că un text „academic” poate fi inutil dacă pacientul nu înțelege nimic. Dar dacă vorbim strict de literatură, ea are și o funcție estetică, nu este doar informativă. Are un ritm, o muzicalitate, un stil specific și recognoscibil al fiecărui autor mare; dacă simplifici excesiv, păstrezi povestea, firul epic, dar pierzi experiența. Este diferența dintre: „era foarte trist” și „o tristețe îi cobora încet peste gesturi”. Informația este aceeași, dar experiența lecturii nu. Dacă nu înțelegi această diferență nu ai cum să fii sau să devii un cititor.

Se mai pune problema – „ușor” pentru cine? Aici cred că este cheia întregii discuții. Un text greu pentru un copil de 12 ani poate fi foarte accesibil pentru un adult. Dacă adaptăm permanent literatura la nivelul minim al cititorului, nu mai există progres. Școala tocmai asta face (sau ar trebui să facă), și anume ridică nivelul cititorului. Unii lingviști discută despre infantilizarea limbajului public. Textele devin foarte scurte, foarte directe, fără metafore sau comparații stufoase, fără trimiteri. Cititorii ajung să întâmpine dificultăți când întâlnesc un text normal din literatura clasică, pentru că sunt obișnuiți deja cu texte foarte ușoare. Noi, medicii, încercăm să explicăm pacientului diagnosticul cât mai clar. Dar asta nu înseamnă că tratatul de cardiologie trebuie rescris pentru un copil de 12 ani. Există niveluri diferite ale limbajului, fiecare legitim în contextul său. Există o diferență între a face un text clar și a-l face simplist (nu simplu). Un limbaj accesibil facilitează comunicarea, iar un limbaj bogat dezvoltă gândirea. Ce câștigăm și ce pierdem când claritatea devine singurul criteriu al valorii unui text? Ar putea să fie tema unei noi anchete de revistă.

Și totuși, de ce apar tot mai des solicitări ca autorii să folosească un vocabular simplu? Unul dintre argumente este creșterea incidenței dislexiei (mai ales în SUA), iar altul este acela că lumea citește din ce în ce mai puțin, iar un text simplu ar fi încurajator. Dar este aceasta o soluție? Literatura nu este un manual de instrucțiuni și chiar cei cu dislexie afirmă că preferă să caute cuvintele noi în dicționare decât să li se ofere pe tavă texte măcelărite. Cum au citit generațiile anterioare? Copiii citeau de toate: Jules Verne, Sadoveanu, Alexander Dumas, Charles Dickens fără să înțeleagă tot. Necunoașterea unui cuvânt nu împiedica plăcerea lecturii, dimpotrivă, lectura îmbogățea vocabularul. Și nu aveau/aveam dicționare atașate cum au e-book-urile sau google la un click distanță. Un text complet simplificat devine asemănător unei postări online, lipsit de orice provocare intelectuală. Experiențele instantanee de tipul happeningului sunt desigur provocatoare, dar mult prea des sunt doar atât și nimic mai mult. Argumentul „științific” pentru scrierea simplă vine tot dinspre marii autori – Hemingway, Steinbeck, Marin Sorescu sunt dați ca exemple că literatura nu are nevoie de cuvinte „grele”, nu ar trebui citită cu dicționarul. Dar la marii scriitori simplitatea este încărcată de idei, de sens. Simplitatea autentică este o artă, nu o obligație a cuiva de a se face înțeles. Literatura trebuie să fie liberă – o banalitate care se pare că trebuie repetată. Unii autori vor scrie simplu, alții sofisticat, întotdeauna, iar cititorul nu trebuie protejat de cuvintele dificile. Tocmai întâlnirea cu necunoscutul este una dintre marile bucurii ale lecturii. Am putea extrapola la muzică – nimeni nu cere muzicienilor să compună doar melodii cu trei note și nici pictorilor să folosească doar trei culori. Căutând bibliografie pentru articol, am dat peste discuții aprinse pe Reddit. Un cititor susținea ideea simplificării, dar dădea exemple care au declanșat ulterior un iureș – cuvinte extrem de folosite și de simple lui i se păreau rare și grele. Un exemplu ales de el era cuvântul amalgamation (era vorba despre o fotografie de familie în care copilul era un amestec de trăsături de la părinți). Plângerea lui era de ce autorul a ales un astfel de cuvânt și nu a spus pur și simplu mixt sau amestec. Cei care au intrat în dialog au explicat foarte argumentat faptul că nu este exact același sens și că alegerea unui cuvânt aparent pretențios nu face decât să explice mai bine o idee, să o facă mai profundă. Un alt cititor implicat în discuție a pomenit noțiunea de purple prose – termen peiorativ folosit pentru a descrie un text foarte plin de floricele, excesiv de ornat, extravagant fără a aduce valoare sau informație. Există autori care folosesc dicționarul anume pentru a căuta și folosi cele mai complicate sinonime, termeni arhaici sau rari, doar pentru a părea erudiți. Dar acestea sunt cazuri rare sau speciale și nu despre ele este vorba atunci când se discută dificultatea unui text citit. De ce este interesant Reddit sau un alt forum mare – pentru că arată mai clar nivelul de cunoștințe din populație și sensul termenului „greu”. Și avem parte de surprize – cuvinte precum sanguin (despre o personalitate) sau ambivalent sau paradoxal sunt date ca exemple de dificultate.

Expresia purple prose își are originea în Ars Poetica a lui Horațiu; acesta descrie un pasaj foarte stufos, împopoțonat, aruncat peste un text banal, fără să îi crească valoarea, ci dimpotrivă (purpureus pannus). Argumentul că nu este nevoie de prea multe cuvinte sofisticate ca să exprimi ceva poate să fie valid până la un punct și este valid dacă este susținut de un cititor experimentat cu un vocabular peste medie. Dacă acest argument vine din comoditate și lene intelectuală, aceste cuvinte par inutile, exagerate; unul dintre cei implicați în dialog recunoștea că de fapt nu citește cărți ci doar articole online despre anumite subiecte care îl interesează. Statistic, persoanele care fac acest lucru sunt din ce în ce mai numeroase, iar procentul lor va fi covârșitor într-un viitor foarte apropiat. Cuvintele diferite au semnificații diferite, sinonimele nu sunt perfecte întotdeauna, iar folosirea lor în context îmbogățește vocabularul, dar și gândirea, prin nuanțe. Ca să nu mai vorbim de cadența frazelor dintr-un text bun – pentru cine mai pune încă preț pe astfel de detalii. Scriitorii mari își iubesc cuvintele, ba chiar inventează unele noi. Cititorul prezentului este din ce în ce mai puțin antrenat pentru ele. Pentru că citește majoritar texte simple online? Să ceri simplificarea limbajului scriitoricesc pentru a nu-i discrimina pe cei mai puțin dotați sau dislexicii? Derek Hughes pe writingcooperative.comsusține ideea scrisului simplu, fără floricele și fără cuvinte complicate pentru a atrage cititorii și are o serie de argumente ușor forțate. Unul dintre ele de exemplu se referă la o serie de studii, unele empirice, care au demonstrat inclusiv prin CT și RM cerebral că fluența și simplitatea unui conținut se asociază cu stimularea ariilor plăcerii – Hedonic Fluency Model. Adică dacă ai în fața ochilor un text foarte simplu pe care îl citești cu ușurință ești extrem de satisfăcut de propria capacitate intelectuală. Hughes simplifică extrem ideile din acele studii pentru a le mula cât mai bine pe teoria lui că un scriitor deștept scrie simplu, iar un text complicat, plin de neologisme ascunde lipsa talentului.

Ideea că un număr tot mai mare de adulți dorește să citească doar texte foarte ușoare este înfricoșătoare. Îmi imaginez un viitor în care fiecare va citi doar ceea ce îl interesează strict profesional sau ceea ce a trăit el (ca să nu se întristeze sau să depună un efort inutil) totul în fraze scurte, cu cuvinte simple. Nimeni nu va evolua, nimeni nu va progresa. Hemingway este asociat cu ceea ce criticii au numit ulterior „teoria aisbergului” (https://huntingthemuse.net/library/hemingways-iceberg-theory). Ideea lui era că autorul spune foarte puțin explicit, iar cea mai mare parte a semnificației rămâne sub suprafață. Cititorul trebuie să completeze ceea ce nu este spus în text. De aceea, la prima vedere, textele lui par foarte ușor de citit. Dar, în realitate, sunt extrem de dense în sens. Simplitatea limbajului nu este sinonimă cu simplificarea gândirii. Simplitatea este uneori rezultatul unei mari măiestrii, nu al unei simplificări reale. Dar acest lucru nu se poate învăța la un curs. Este ca în pictură. Un desen în câteva linii al lui Picasso poate părea că „îl poate face oricine” Dar acele câteva linii sunt rezultatul a zeci de ani de studiu și al capacității de a elimina tot ce este inutil, fără a pierde esențialul. Dacă analizezi 10 chirurgi excepționali, vei observa că toți țin bisturiul într-un anumit fel. Dar dacă îi înveți pe studenți doar să țină bisturiul la fel, nu îi transformi în mari chirurgi. Gestul este necesar, dar este doar o mică parte din competență. Poți învăța anumite tehnici pe care le folosea Hemingway, dar nu poți preda ceea ce făcea ca acele tehnici să devină literatură mare: observația extraordinară asupra oamenilor, ritmul, selecția detaliilor și o viziune proprie asupra lumii.