Plagiatul este teama principală a universitarilor, politicienilor cu doctorate, autorilor de toate felurile sau studenților (dizertații, masterate, licențe). Pe lângă spectrul acuzațiilor de plagiat, a apărut o nouă teamă – bazată pe o realitate incontestabilă – utilizarea AI generativ – adică generator de texte curate, frumoase, numai bune de publicat. Fără greșeli gramaticale, fără erori de gândire, dar și fără, spun unii, suflet. Nu știu exact cum se poate detecta sufletul într-un text, dar AI-ul este adesea acuzat că nu are opinii clare, că este prea politic corect și se ferește de concluzii ferme.

Dincolo de aceste discuții, principiile acuzației de „AI - ism” trebuie să fie aceleași – care este temeiul lor? Detectoarele de AI nu sunt perfecte, deci dau, adesea, erori. Ele caută lungimea propoziției, repetarea unor cuvinte sau expresii – așadar, prin urmare, având în vedere că –, dar acestea pot să fie chiar ticuri ale autorului. Open AI și-a retras instrumentul de detectare propriu pentru că era imperfect. Multe altele sunt utile ca screening, dar decizia este în final umană; de exemplu, apar trimiteri bibliografice inventate? Este cea mai frecventă eroare – dovadă clară de delir AI și de text generat. Alte semnale evidente sunt studiile clinice inventate cu date statistice scoase din context sau citate rescrise de AI „în stilul x sau y” din motive de copyright. Acestea sunt dovezi clare, indiscutabile. Cele legate de stil, gramatică, lungimea frazei sunt, deocamdată, speculații individuale. Scriam într-un articol în acest an (am scris destul de mult pe temă - vezi România literară 2-3 2026, am avut și o conferință despre lectură și AI în cadrul FICT 2025) că mai multe studii desfășurate în universități din SUA și UK au dovedit că aproape nici unul dintre profesorii testați nu a putut să identifice corect un poem original din mari autori ai lumii (deci nu doar de limbă engleză) sau un text generat AI în stilul unor Keats, Wordsworth, Shakespeare, Gibran, Pușkin. Am căutat condițiile de publicare ale mai multor jurnale serioase (nu medicale) care fac proces editorial real – lectură, analiză, răspuns scris, explicații și discuții cu autorul. Ei resping categoric articolele generate AI cap-coadă și verifică extrem de simplu – solicită „ciorna” articolului, amprenta sa digitală – zilele lucrate, eventuale dovezi de copy paste integral, traduceri, citări, adnotări etc. – deci istoricul modificărilor în Word, Pages etc. Este un proces laborios, dar care aduce o siguranță în plus că autorul este original. Să nu uităm, însă, că AI nu inventează texte complet noi, ci folosește o bază de date gigantă hrănită permanent de texte reale.

Cea mai interesantă discuție în cazul revistelor literare este relația autor-editor. Acesta din urmă, dacă recurge mecanic la modele de detectat AI-ul, fără a discuta sau analiza în detaliu un text, își ratează meseria. Face exact ceea ce acuză – se bazează pe o mașinărie imprecisă pentru a detecta un fals. Pentru a nuanța, subliniez ideea de mai sus – un astfel de sistem te ajută să identifici citatele și bibliografia inventate, de exemplu, deci lucruri foarte concrete. De asemenea, o lectură mai atentă detectează frazele de dialog de tipul – „uite un text care cred că se potrivește cu cerința ta de la școală”, introduse automat de AI când îi ceri un text; în aceste exemple, nu mai există scuze, mulți profesori povestind deja că mereu se amuză când găsesc în textele tinerilor aceste fraze pentru că e momentul în care rămân fără replică. Dar, în rest, în ceea ce privește stilul, nu pot să funcționeze impresiile cuiva drept algoritm de detectare. Un autor vechi are teme recurente, un vocabular recunoscut, un anume ritm în care scrie, chiar erori repetitive, „idei fixe” ș.a.m.d. Majoritatea editurilor și revistelor mari de tipul Elsevier, Springer Nature, Oxford, Lancet sau The New Yorker au politici clare privind plagiatul și, mai nou, AI-ul, dar, în mare, spun același lucru: autorii răspund pentru textul final; editorii au dreptul (și obligația) să investigheze suspiciunile; niciodată nu se respinge un articol pe baza unui detector de AI pentru că acestea, se știe, nu sunt perfecte. Cu alte cuvinte, primează respectul, dialogul și prezumția de nevinovăție, cu atât mai mult în situațiile în care miza publicării este nulă. În cazul revistelor medicale (sau în general de specialitate), miza este mare, este vorba despre urcarea în ierarhia universitară și respectul comunității academice. În rest, vorbim despre cunoaștere și încredere. Despre prezumția de bună credință. Nu este vorba despre celebritate sau lipsa ei. Este vorba despre procedură. Aceste scurte propoziții - ultimele patru - sunt un exemplu perfect de text generat AI - cu întorsături de frază oarecum naive și de tip carte poștală sau mic discurs motivațional. Este plin tot internetul de acest tip de texte pentru că deja majoritatea reclamelor, prezentărilor de produs, declarațiilor de amor sau scrisorilor de rămas bun sunt scrise printr-o simplă comandă AI. Un studiu american arăta că mult mai bine recunoaște un text AI nu aplicația, ci acel editor sau cititor care îl folosește mai des - pentru că recunoaște stilul. Dar nici această „recunoaștere” nu este o dovadă infailibilă. Și mai este aceeași problemă foarte interesantă subliniată de Elsevier - editorii nu ar trebui să încarce articolele în platformele de detectare AI, doar pentru a le verifica, din motive de copyright; pentru că din acel moment acel articol este hrană pentru însuși AI. Miza adevărată este apărarea rolului unui editor serios, cunoscut și apreciat pentru că recunoaște „vocea” autorilor săi și detectează nuanțele de stil. Se pare că pentru prima dată în istoria recentă a scrisului claritatea riscă să devină o circumstanță incriminatoare (Eve Fairbanks, The Biggest Tell That Something Was Written by AI, 2026).

Scriam de asemenea, nu de mult, despre faptul că profesorii încearcă să revină la examenele scrise și la interviurile pentru admitere în locul scrisorilor de intenție. Pentru că, dacă admiterea la o facultate depinde integral de un text scris și acesta este perfect și complex datorită AI, apare o concurență neloială; iar apoi, pe parcurs, riști să ai mari surprize când vocabularul tânărului este departe de limbajul său scris. La o revistă medicală - am o experiență mare atât ca autor, cât și ca reviewer -, se verifică în primul rând plagiatul; am avut surprize să îmi apară răspunsuri pozitive false din cauza unor definiții medicale standard care, evident, sunt identice (nu poți redefini diabetul sau hipertensiunea); și atunci apărea gândirea critică a autorului. Apoi se citea textul pentru claritate, gramatică, logică, structură și, nu în ultimul rând, pentru valoare științifică. Primeam de la editori sau scriam la rândul meu pagini întregi de argumente și întrebări.

Să nu uităm ca inteligența artificială generează deja muzică complexă cu tot cu cântăreții atașați (din ce în ce mai greu de diferențiat de un om în carne și oase), generează artă, desene, picturi, grafică - coperțile de carte și de reviste sunt inundate de personaje de basm AI. Mai mult sau mai puțin declarate. Teama de AI generativ este reală și perfect validă dacă știm ce să facem cu ea. În primul rând, trebuie subliniat din nou; este vorba despre AI generativ - cel care face treaba cap-coadă după o simplă comandă. Dacă ne uităm în jurul nostru, AI-ul este omniprezent - și nu despre el (sau ea, inteligența) în general trebuie să discutăm. O modă hilară este azi peste tot în social media - dacă nu ne place o imagine sau un filmuleț reclamăm imediat - este AI. Există semne foarte clare și la imagini, dar replica apare ca să „închizi gura” cuiva care nu se încadrează în bula ta. Practic, îl faci knock-out pe acuzat cu această replică imbatabilă - este AI -, dar fără măcar să ai idee de ce. Un tânăr credea că este AI o imagine cu un telefon fix într-o bucătărie din anii 60. Altul imaginase cu ajutorul AI un obiect vorbitor ca un fel de transmițător de podcasturi live - reinventa radioul! Trăim clar într-un haos anxiogen, suntem invadați de fals și minciună, lumea din jur pare un gigant desen animat. Dar panica duce la anularea la grămadă a realității. Scrierea academică are trăsături comune cu textele generate de AI - vocabular cu diversitate mai redusă și terminologie standardizată; argumente structurate și frazare cu modele predictibile; paragrafe cu citate numeroase și un stil tehnic mai sec, fără „floricele”. Articolele medicale au fost fals detectate ca fiind AI de 4 ori mai frecvent decât cele de scriere creativă. Pe de altă parte toate textele publicate online sunt hrană pentru AI generativ, deci cu cât ai, ca autor, mai mult material online cu atât există șanse mai mari să ai un nou text catalogat drept AI pentru simplul fapt că îți recunoaște stilul pe care l-a preluat. În ceea ce privește studenții străini, deci cei care nu scriu temele în limba lor maternă, riscul de catalogare greșită ”AI” este de 5 ori mai mare, prin comparație cu nativii! Ca să facă toată situația și mai palpitantă, au apărut aplicațiile de tipul ChatGPT Humanizer (cum să faci un text să pară scris de om), AI Rewriter to Human Text, AI to Human Text Converter și multe, multe altele. Problema reală a AI generativ de texte cred că este cea a copyright-ului - cât și cum preia din baza de date pe care o are la îndemână? La fel cum compozitorii se plâng de faptul că își regăsesc linii melodice în clipuri AI de succes, unii autori celebri și prezenți intens în online își pot regăsi idei sau bucăți de text în poeme, romane, piese de teatru viitoare. Și, deocamdată, nu prea avem ce să facem - decât să continuăm să gândim.