Viața noastră digitală

Comunicarea pare să fie mai simplă ca niciodată, în era gadgeturilor și a telefoanelor mobile. Dacă avem o conexiune la internet, oriunde ne-am afla, suntem conectați cu sute de „prieteni”. Avem zeci de aplicații de calculat orice – diete, calorii, darul de nuntă, distanța până la punctul X, de jucat și umplut timpul, de aflat știri, de învățat ghiduri și scoruri din toate domeniile posibile. Chiar și aplicații pentru găsirea mai ușoară a unor aplicații. Avem tovarăși virtuali pe care îi putem chestiona verbal, fără a mai tasta ceva, ne uităm în telefon și nu pe geam ca să vedem cum e vremea. Avem și aplicații care să ne arate cât timp petrecem pe telefoane, dar alegem să le ignorăm, ca să nu ne simțim vinovați. Unele studii arată că numărul de ore petrecut de oameni cu nasul în telefoane a crescut cu peste o treime în anii pandemiei (oarecum de explicat și prin izolarea acasă și munca la domiciliu), dar a crescut, oricum, constant în ultimii ani. O medie de 4 ore pe zi cu ochii în telefon este destul de mult, mai ales că majoritatea timpului nu este destinată căutării de informații, ci vizionării de clipuri pe TikTok (mai nou) sau spionării profilurilor altora din social media, și care aproape întotdeauna fac ceva mai interesant decât noi. Chiar și prăjiturile lor arată mult mai bine. În medie, luăm telefonul în mână de 58 de ori pe zi. Nomofobia este teama de a rămâne fără telefon și care ascunde, de fapt, dependența de acesta. Anxietatea și depresia sunt adesea asociate, ca în orice altă formă de fobie. Gândiți-vă la transpirațiile reci și la palmele asudate pe care le simțim când avem impresia că am rătăcit telefonul sau când ajungem într-o zonă fără semnal. Fără să fim urmăriți de animale sălbatice sau de răufăcători, ci pur și simplu în zone cu o geografie neprietenoasă cu obsesia noastră. Un studiu din SUA de la Florida State University (Stothart C et al, The attentioal Cost of Receiving a cell phone notofication, 2015) arată că peste 80% dintre adulți își folosesc telefonul la locul de muncă pentru motive altele decât cele profesionale. Telefoanele scad concentrarea în general, pentru că mintea fuge mereu, chiar și involuntar, fie la cele văzute, fie la ideea „hai să mai caut ceva de cumpărat”, sau „hai să văd ce a mai postat cutare”, fie la simplele notificări – sunetele deja binecunoscute care au împânzit planeta, dar și în situații particulare cu potențial letal cum e șofatul. Am constatat cu stupoare că din ce în ce mai des pacienții nu doar că nu își închid telefoanele în cabinet, dar dacă acestea sună se poartă absolut firesc, fără nici cea mai mică intenție de a le opri, ba chiar răspund și vorbesc relaxați. Cu alte cuvinte telefonul a pus stăpânire pe viața noastră și avem senzația că trebuie să răspundem la absolut toate apelurile, nu se știe niciodată ce veste putem primi, nu ne permitem să ratăm nicio informație sau discuție. Nomofobia include și această convingere constantă, mai mult sau mai puțin rațională sau conștientizată, că nu trebuie să ratăm nimic din ceea ce ar putea surveni prin telefon – curieri, sondaje, amici, reclame, poze, glume sau informații postate pe grupuri etc. etc. Tot studiile arată că scad constant valențele sociale ale oamenilor – tot mai des vedem grupuri (de toate vârstele, însă mai ales tineri), dar și cupluri, care, deși stau la aceeași masă, fiecare e concentrat pe ecranul telefonului personal, uneori chiar își trimit în timp real poze cu ceea ce tocmai au făcut sau fac – cu mâncarea, paharele, masa, selfie-uri – un fel de uite ce facem noi acum, totul fiind obligatoriu filtrat prin camera foto a telefonului sau prin social media. Am ajuns deja ca personajele din toate caricaturile cu lumea viitorului, cu omuleții absorbiți de lumina ecranelor care ascund în ele un întreg univers. Tot ce avem nevoie este acolo – plătim facturi, găsim informații, ascultăm muzică, chemăm un taxi și ne comandăm orice. În ultimii zece ani, explozia tehnologică a făcut această dependență nu doar reală, ci și necesară, indispensabilă – deci imposibil de „vindecat”. Comunicăm din orice colț al lumii cu cei dragi și ne împărtășim experiențele, mai mult sau mai puțin în roz, idealizat, ne planificăm întreaga viață din telefon, nu pierdem timpul blocați în trafic pentru că facem ceva util pe telefon.

Beneficiile sunt multe și reale, dacă ar fi să luăm în calcul doar partea medicală – telemedicina, informațiile accesibile (dacă sunt filtrate și folosite corect), stocarea datelor și corelarea lor cu experiența altora și multe, multe altele. Dezvoltarea tehnologiilor și posibilitățile unui smartphone au ajuns amețitoare în foarte scurt timp. Dar să ne întoarcem la nomofobie și la tirania contactului constant. (Joyce Chong, 2017, theskillcollective.com). Nomofobia are o etimologie mult mai clară decât alte fobii – a fost „inventată” în anul 2009 de un britanic, fiind prescurtarea de la No Mobile Phobia. Medicii o consideră un diagnostic de excludere, fiind superpozabilă pe alte fobii și anxietăți cu manifestări similare, mergând până la apelarea serviciului de urgență în lipsa forțată a telefonului mobil. Henry Alford are într-un număr din New York Times din 2015 un articol pe tema tiraniei contactului constant în care explică noțiunea cu umor și dă exemple concrete, dar face și trimiteri la studii care arată că da, suntem deja acolo (azi cu atât mai mult, după 7 ani); avem senzația că lumea se va prăbuși dacă ratăm un apel, ne purtăm de parcă de noi depinde soarta omenirii, dacă ni se cere să închidem telefoanele ne trec sudori reci și ne uităm constant la ce a mai apărut pe ici pe colo, prin media; la orice spectacol deja este normal să apară din loc în loc izvoare de lumină de la telefoanele deschise. Distracția nu are valoare dacă nu ne trimitem selfie-ul cuiva; chiar îmi venea să râd la ultimul concert la care am fost (cu dans) cum se schimba de rapid expresia celui sau celei care se pozau alături, trecând de la extaz la normal sau chiar apatie, după ce termina showul destinat listei virtuale de prieteni sau grupului de pe whatsapp. În afara unor profesii în care e esențial să vezi mereu cine te sună, conexiunea permanentă dintre oameni, over-connection-ul global, apărut cel mai probabil tot de frica singurătății, a dus la o însingurare umăr la umăr, la o înstrăinare, în fapt, pentru că a crescut proporțional nevoia de validare și tendința de comparare a „reușitelor”. Avem zeci de grupuri pe whatsapp, sute de prieteni virtuali, mii de contacți și de tot felul de semne ale aprecierii (vizualizări și like-uri) care dau dependență rapid, creând iluzia apartenenței. Un personaj dintr-un sitcom celebru s-a trezit, într-un episod, fără semnal, într-o situație în care se plictisea groaznic, și s-a întrebat ce făceau oamenii înainte, ca să își umple timpul? Let s google “ways to kill time before internet era; oh, wait..”

Acestea fiind spuse, aș putea să mă întreb, destul de îngrijorată, spre ce fel de lume ne îndreptăm? Sau ce sens mai au noțiuni precum comunitate, sentimente? Dar, de fapt, deja am ajuns în acea lume și nu putem decât să o trăim.

Apărut în Tribuna, ianuarie 2023