Umorul lui Goya

Francisco Goya, cunoscut drept părintele artei moderne, a suferit de o boală misterioasă în a doua parte a vieții sale, iar unele voci spun că ea ar fi cauza creațiilor sale din ce în ce mai sumbre. A fost imobilizat la pat o lungă perioadă de timp și a rămas surd pentru restul vieții – de la vârsta de 46 de ani. Conferința Historical Clinicopathological are o tradiție – an de an propune o personalitate istorică și un medic este desemnat să încerce să identifice un posibil diagnostic pentru boala care l-a ucis/a ucis-o. Anul acesta, de exemplu, s-a discutat despre boala care l-a ucis pe Avicenna, iar în 2011 – despre Charles Darwin. Una dintre ediții i-a fost dedicată lui Goya, iar cea care s-a ocupat de „caz” a fost Ronna Hertzano de la Universitatea din Maryland. Goya se plângea de tulburări de echilibru, stări de leșin, țiuituri în urechi. De asemenea, suferea de migrene cumplite și tulburări de vedere, iar în perioada în care a fost țintuit la pat a avut halucinații, dar și paralizie episodică. În 1795, Goya scria o scrisoare către Royal Academy din San Fernando spunând că nu va mai putea preda pentru că nu mai aude. Surditatea era severă și bilaterală, de aceea s-a crezut că avea o cauză mai probabil infecțioasă – meningită, de exemplu, complicată cu encefalită, sau sifilis, boală care făcea ravagii înainte de descoperirea antibioticelor. Despre sifilisul lui Goya s-a scris mult, fiind considerat de unii cauza tuturor problemelor sale neurologice; dar alții susțin că este o fereastră prea mare, liberă de simptome, între boala din tinerețe și suferința de la 46 de ani. Înainte de aceste simptome neurologice a avut și colici severe, posibil induse de intoxicația cronică cu plumb, acesta din urmă găsindu-se în cantități mari în vopselele cu care picta, în special în culoarea albă, dar și în tratamentul anti-sifilis prescris pe atunci. Dar toate celelalte simptome au dispărut după un timp, cu excepția surdității, de aceea și intoxicația cu plumb pare puțin probabilă. Hertzano suspectează o boală autoimună numită sindrom Susac care asociază halucinații, paralizie episodică și surditate – toate simptomele fiind descrise, într-adevăr, de Goya. Acest sindrom este o vasculită – o inflamație a vaselor de sânge, iar la nivelul creierului poate să determine dureri de cap, halucinații, tulburări de vedere și de auz (prin afectarea nervilor și prin ischemie secundară vasculitei). Boala durează între unu și trei ani, acest fapt fiind și el în concordanță cu cele relatate de Goya.

S-a scris, deci, mult despre bolile sale – alte variante fiind boala Vogt-Koyanagi-Harada, malaria sau toxicitatea la chinină (aceasta din urmă fiind folosită la tratarea malariei), dar niciun diagnostic nu este o certitudine, nu are cum să fie. Rămâne totuși interesantă stabilirea unui diagnostic pe baza unor frânturi de informații din urmă cu secole, cam la fel cu redeschiderea unui caz penal vechi, clasat. Mulți istorici și critici de artă împart creația lui Goya în două mari perioade, una dintre cauzele acestei separări fiind, afirmă ei, tocmai boala misterioasă care l-a chinuit în acei câțiva ani. Alții însă susțin că reprezentarea vrăjitoarelor și a monștrilor și toată seria Capriciilor reflectă mai degrabă superstițiile vremurilor sale și apar într-o perioadă cu o mai mare libertate de creație, nefiind neapărat determinată de vreo patologie (Jose Manuel Arnaiz, Las Pinturas negras de Goya, 1996). A mai existat un episod de boală în 1819 – în cursul unei epidemii de febră galbenă care a lovit și Spania –, precum și boala de la sfârșitul vieții sale. Cert este că surzenia l-a făcut depresiv, fapt care ar fi putut influența creațiile sale. Dar poate tocmai acest lucru l-a ajutat să-și exprime mai deschis talentul, fără frânele impuse de diversele obligații și comenzi pe care le avea ca pictor al curții – portretele sale fiind adevărate capodopere, dar totuși încorsetate de convenții. Poate izbucnirea talentului său în această manieră a fost provocată tocmai de suferință. Capriciile poate par dramatice, sinistre, înfricoșătoare și prin comparație cu norma vremurilor. Ele se doreau o critică a societății, a puterii bisericii, a inchiziției, dar și a răutății oamenilor, fie ei bogați sau săraci, și a obiceiurilor considerate de Goya excentrice (credințele populare ale vremii, vrăjitoarele); în general, o satiră a vremurilor sale. Sunt neiertătoare, deloc flatante. Au cruzimea adevărului. De ce ar fi neapărat nevoie să explicăm această forță creatoare uluitoare, dublată de un talent impresionant la desen și pictură, prin apariția bolii, a nebuniei? Care, de altfel, nu are justificare medicală, doar dacă echivalăm depresia indusă de surditate cu „nebunia”. Goya era văzut de unii drept un mizantrop, un cinic și un isteric (conform definițiilor din vremea sa), iar de alții drept un geniu cu un imens simț al umorului și care și-a folosit talentul pentru a satiriza lumea în care trăia (Stephen Phelan, 2019, The Guardian).

Orice om care iese din normă, mai ales în vremea puterii absolute a bisericii, era (și este), neapărat, nebun. Că era mai retras și că și-a schimbat comportamentul după ce a surzit este demonstrat în scrierile vremii. La fel stau lucrurile și cu cele 14 picturi negre expuse la Prado, în Madrid. Acestea au fost pictate de Goya pe pereții casei sale și transpuse apoi pe pânză, după moartea sa, cu ajutorul restauratorilor, de cel care i-a cumpărat casa. Un ghid al muzeului spune că unii vizitatori sunt oripilați și nici nu le pot privi. Eu am avut neplăcuta surpriză, în urmă cu o lună, ca ghidul nostru nici măcar să nu includă acea sală în circuitul standard al capodoperelor din muzeu. Am vizitat-o ulterior, fără grup. Nu pot să înțeleg cum niște tablouri extraordinare, dar care nu reprezintă amorași și madone și chriști, te pot oripila doar pentru că arată și o altă față a oamenilor? O față mult mai aproape de realitate, în fond. Dacă ajungi să te referi la Saturn devorându-și fiii ca la o zeitate păgână, oribilă, care se hrănește cu cadavrul propriului copil – nu ai înțeles nimic nici din pictura realistă, nici din expresionism, nici din mitologie. Probabil că din ce în ce mai puțină lume are referința mitologică la îndemână pentru a înțelege simbolistica picturii, și atunci ce vezi? Un om holbat care mănâncă un copil, întorci privirea și spui da, Goya era nebun. Pe de altă parte, cei doi bătrâni care mănâncă supă, lucrare din aceeași serie neagră, pot fi priviți ca o caricatură uluitoare, o satiră a lăcomiei. Multe dintre chipurile din seria neagră sunt caricaturale, grotești, au trăsături îngroșate și exprimă cam toate sentimentele și trăirile umane – dezgust, teamă, ură, poftă, și sunt lucrate cu o tehnică nemaipomenită, sunt variate și pline de forță, expresive (cum, evident, nu aveai cum să vezi pe chipurile sutelor de madone sau de regi, regine și prințese academice). De ce ar fi suferința umană, urâțenia fizică și morală, lăcomia, moartea – sinistre? Nu fac și ele parte din viața de zi cu zi, din portretul general-uman? Goya pictându-le este neapărat nebun, etichetă pusă mai ales de biserică și de incultură. Evitarea acestor lucrări într-un tur ghidat mi se pare o crimă. Câinele lui Goya, din această serie, este una dintre cele mai expresive și mai stranii picturi pe care le-am văzut vreodată – cea mai frumoasă pictură din lume, cum spunea Antonio Saura.

Dacă la prima lor expunere, în 1878, un critic de artă britanic, puternic influențat de perioada victoriană în care trăia, spunea „Goya este o hienă, scenele sale emană dintr-un iad hidos, o regiune dezgustătoare, fără formă, ca și haosul…”, în zilele noastre ne-am aștepta să nu mai fim conduși de exact aceleași prejudecăți. Rar mi-a fost dat să privesc niște opere de artă mai expresive și mai bine lucrate. Mai lucide și, da, mai frumoase.

Apărut în România literară nr. 29/2022