Din nou (a câta oară?) despre ura din online. În timpul festivalului Untold, fac mereu greșeala, încă de la prima ediție, să citesc comentariile de pe FB și tot soiul de luări de cuvânt disproporționat vehemente, valuri de păreri „virale”. Ca un participant activ de la prima ediție, mă mir de fiecare dată de hiatul dintre realitatea din teren și ceea ce se scrie pe ici pe colo (prin toată media care se respectă). Știu că, fiind un eveniment atât de cunoscut deja, atrage păreri de tot felul, pentru că cel care simte nevoia să le exprime va deveni la rândul său vedetă pentru 10 minute. Mai știu că lauda a devenit penibilă, demodată, dacă spui ceva de bine despre orice musai ești plătit, ești troll sau nu exiști. Dar anul acesta valul de ură declanșat în jurul unui artist a fost ceva greu de privit (și citit). A fost un adevărat linșaj mediatic, bullying în cea mai clară definiție a sa, sistematic și preluat papagalicește nu doar de toată presa, ci și de „formatori de opinie” și de micile vedete ale online-ului. Fiecare începând cu „nu sunt ipocrit, și eu mai înjur, dar totuși….”. Ba da, absolut toată lumea a fost ipocrită, exagerat indignată și isterică fără niciun motiv real. Celebrul Wiz Khalifa, ce urma să vină la Saga în București (a anulat concertul), are niște versuri care, traduse, sună exact la fel, te fac să transpiri de emoții diverse. Cu alte cuvinte, acest gen muzical (trap, derivat din hip hop, dar cu influențe inclusiv EDM) nu a apărut într-o joi la Untold, omul nostru cântă de câțiva ani și are milioane de abonați pe YouTube, iar „afară” este un fenomen important. Trap are versuri care se referă adesea la sex și droguri și evident că nu în stil romantic. Termenul trap (capcană) era folosit pentru a defini un loc unde erau ascunse drogurile, în cartierele sărace afro-americane din Atlanta. Nu este o instigare calculată la consum, cum eronat s-a afirmat, mai degrabă o semnalizare a unei realități; ar fi foarte simplu de rezolvat problema dacă doar o amărâtă de melodie ar fi cauza creșterii consumului, în special în rândul tinerilor. Indignarea, deci, a fost haotică și țintită prost. Nu în ultimul rând, a fost atacat un tânăr defavorizat dintr-o minoritate supusă constant abuzurilor în țara noastră (bullying și dublu standard, sau nu?). Unde sunt cei care zbiară constant că cei din Pata Rât trebuie integrați, că sunt o pată pe obrazul orașului? Nicăieri, evident, pentru că totul e majoritar declarativ. Este un tânăr minoritar care trăiește din munca lui. Și care este vulgar, în versuri. Îl omorâm cu pietre, toți creștinii perfecți de acasă?

Ura online este explicată cel mai simplu prin faptul că personajul în cauză caută atenție. Nicio părere nu mai este exprimată simplu, scurt, ci cu o avalanșă de atacuri la adresa cuiva. Mulți dintre cei care împrăștie ura în online sunt singuri sau deprimați sau frustrați – dacă ajungi să-i cunoști în viața reală probabil că inspiră milă. Pentru că nu au inteligență emoțională și abilități sociale. Dar și mai probabil, nu merită efortul, cea mai bună soluție fiind ignorarea lor. Trollii, dar și persoanele reale „agitate”, se hrănesc tocmai din indignarea și valurile pe care le creează prin ceea ce scriu. Exact ca acele cazuri de suflete pierdute în hățișurile minții lor care strigă după tine pe stradă tot felul de „măscări”. Feedback-ul este cel care întreține ura și discursurile stufoase și pompoase care instigă la ură. Dar dacă o pagină care „iubește Clujul” distribuie păreri personale ale unor oameni care au plecat din oraș din diferite motive personale, dar care țin să explice în 5 pagini de o vehemență și o răutate cum rar am citit care sunt acestea, nu știu ce să mai zic. Ignori, dar până la ce punct? Tentativa de a lăuda festivalul, orașul sau orice altceva are minime like-uri pentru că nu e nimic interesant și sigur e ceva acolo, e altă explicație la mijloc. De ce să lauzi când poți să înjuri? În plus, cei care înjură vehement ceva din exterior, de obicei ceva cunoscut și apreciat, au o seamă de probleme pe care nu le pot înjura și exprima public – deci atacă altceva, străin de ei. Cum ar fi să scrie „sunt un ratat, am o familie de tot rahatul, o meserie care nu-mi place și nimic nu-mi iese, vai de capul meu de prost”? Mai bine vii și scrii „vai de mine ce de betoane în orașul ăsta” și pui o poză făcută din poziția culcat pe burtă pe un trotuar, ca să iasă cât mai clar în evidență doar asfaltul pe care stai. Mai este foarte clar, și chiar dovedit științific, că cei care se simt bine (de exemplu, miile care s-au distrat la festival) stau deoparte, nu interacționează, nu răspund – vorbesc mult mai rar decât nefericiții de serviciu. Am citit comentarii pline de ură inclusiv la Frozen, să nu mai vorbim de atacuri personale inimaginabile la adresa unor oameni precum Simona Halep sau David Popovici.

Revenind la înjurături, ele au crescut ca frecvență și complexitate de-a lungul timpului, explicațiile fiind multiple. În primul rând, se înjură foarte mult în media, în filme, în cărți, peste tot în jur se folosesc mult mai frecvent cuvinte necenzurate precum fuck sau shit. De asemenea, înjuratul în public a devenit acceptabil social, inclusiv la locul de muncă, șefii care înjură când explică ceva fiind considerați mai populari, mai umani (qz.com/242637/the-complete-guide-to-swearing-at-work/). În multe comunități, mai ales profesionale, înjuratul este considerat o modalitate de a crea legături, intimitate – o formă de camaraderie. Evident că depinde foarte mult de context, de felul în care e rostită înjurătura (nu ca un atac personal, ci fără adresă, pe un ton amical sau în context etc.). Un experiment cu 70 de voluntari adulți care trebuiau să-și țină mâna în apă rece ca gheața cât mai mult timp a arătat că cei care au înjurat cum le-a venit la gură au rezistat mult mai mult decât cei care au folosit cuvinte oarecare. Un fapt foarte interesant – anumite boli neurologice cu afazie au ca manifestare, printre altele, înjuratul incontrolabil, cu toate că limbajul complex e profund afectat. Se pare că originea înjurăturilor nu este similară (ca arie corticală) cu cea a limbajului – creierul percepe înjurăturile ca pe noțiuni abstracte, simboluri, și nu ca pe cuvinte luate ca atare (Joseph Stromberg, 2014). Cert este că dublul standard, despre care am scris nu o dată, s-a arătat din nou, în toată splendoarea – se analizează extrem de diferit situații în funcție de emoții de moment, de politic, persoane implicate, se scot în față idealuri nobile precum securitatea copiilor, ca să justifice discursuri inflamate despre nimic, se atacă de-a valma… Și mă întreb din nou, în încheiere, ca participant la o manifestare publică, știind exact cum e acolo și ce fel de oameni participă, cum să reacționez dacă sunt constant catalogată drept drogată, incultă, inconștientă, nesimțită, needucată, maimuță zbenguită și multe, multe altele, multe de nereprodus? Ignorând, dar până în ce moment? Poate înjurând?

Apărut în Steaua nr. 9/2023