Luigi Pirandello

Musca/ La mosca

În româneşte de Laura Poantă

Ajunşi la poalele târgului, agitaţi, cu răsuflarea tăiată, de grija de a ajunge mai repede – hopa! pe‑aici, curaj! –, se căţărară pe panta argiloasă şi aspră ajutându‑se şi cu mâinile – haida, haida! – fiindcă – la naiba! – încălţările pline de noroi alunecau.

De îndată ce, cu obrajii îmbujoraţi, ajunseră pe culme, femeile se şi înghesuiră gureşe în jurul fântânii de la ieşirea din sat, şi se întoarseră toate să‑i privească. Ăia doi nu erau fraţii Tortorici? Ba da, Neli şi Saro Tortorici. Bieţii de ei! De ce‑or fi alergând aşa?

Sleit de puteri, Neli, cel mic, se opri o clipă să‑şi recapete suflul şi să răspundă femeilor; dar Saro îl trase de braţ.

Giurlannu Zarù, vărul nostru! zise Neli întorcându‑se şi, cu mâna ridicată, schiţă un gest de binecuvântare.

Femeile izbucniră în exclamaţii de compasiune şi oroare. O voce puternică întrebă:

– Cine a făcut‑o?

– Nimeni. Dumnezeu! strigă Neli, deja departe. Dădură colţul, fugind spre piaţeta în care se afla casa doctorului comunal.

 

Domnul doctor, Sidoro Lopiccolo, în cămaşă, cu pieptul dezgolit, cu o barbă de cel puţin zece zile pe obrajii căzuţi, cu ochii umflaţi şi urduroşi, se plimba de colo colo prin încăpere, târşindu‑şi papucii şi purtând în braţe o fetiţă de vreo nouă ani, bolnavă, cu piele gălbejită, numai piele şi os.

Soţia, la pat de vreo unsprezece luni; şase copii în casă, pe lângă cea mare pe care o avea în braţe, toţi zdrenţăroşi, murdari, adevărate sălbăticiuni; casa cu susul în jos, un dezastru; vrafuri de vase nespălate, resturi de mâncare, mizerii de tot felul pe podea, scaune rupte, fotolii desfundate, paturi nefăcute cine ştie de când, cuverturi ferfeniţă, căci băieţii se jucau de‑a războiul pe ele, bătându‑se cu pernele, o nebunie!

Singurul lucru întreg într‑o încăpere care fusese cândva salon, o fotografie mărită atârnată pe perete: portretul său. Portretul domnului doctor Sidoro Lopiccolo pe vremea când era tânăr, proaspăt licenţiat: curăţel, la patru ace, surâzător.

În faţa acestui portret se înfipsese el acum, târşindu‑şi papucii. Îi arăta dinţii rânjind graţios, se înclina şi îi întindea fetiţa bolnavă:

– Sisinè, iacătă‑te!

Căci aşa, Sisinè, îl striga maică‑sa, alintându‑l, odinioară, ea care aştepta lucruri măreţe de la el, mezinul, stâlpul, stindardul casei.

– Sisinè!

Îi primi pe cei doi ţărani ca un câine turbat.

– Ce vreţi?

Saro fu cel care vorbi, cu răsuflarea încă tăiată, cu bereta în mână:

– Domnule doctor, un biet băietan, vărul nostru, stă să moară…

– Foarte bine face! Să bată clopotele a sărbătoare! strigă doctorul.

– Nu, domnule! Stă să moară, aşa deodată, nu se ştie din ce pricină. La Montelusa, într‑un grajd.

Doctorul făcu un pas înapoi şi explodă furibund:

– La Montelusa?

Din sat până acolo sunt şapte mile[1] bune de mers! Şi încă pe ce drum!

– Repede, repede, fie‑vă milă! îl imploră Tortorici. E negru tot ca o bucată de ficat. Şi umflat de toată groaza!

– Dar cum aşa, pe jos? – urlă doctorul – Zece mile pe jos? Sunteţi nebuni! Catârul! Vreau un catâr! L‑aţi adus cu voi?

– Mă duc să caut, se grăbi să răspundă Tortorici. O să mi‑l dea careva împrumut.

– Eu, în timpul acesta, mă duc iute să mă bărbieresc, zise Neli, mezinul.

Doctorul se întoarse să‑l privească, gata, parcă, să‑l mănânce de viu.

– Păi, e duminică, dragă domnule, se scuză Neli surâzând, şi eu îs logodit.

– Ah, care va să zică eşti logodit, ricană doctorul înfuriat. Atunci ţine asta!

Rostind aceste cuvinte, îi puse copilul bolnav în braţe. Apoi îi prinse pe ceilalţi, unul câte unul, şi îi împinse cu furie la picioarele flăcăului.

– Şi pe ăsta! Şi pe ăsta, şi pe asta, şi pe asta! Animalule! Animalule!

Îi întoarse spatele, se prefăcu că pleacă, apoi reveni, luă fetiţa bolnavă în braţe şi îi strigă băiatului:

– Du‑te! Catârul! Vin imediat.

Neli Tortorici îşi regăsi zâmbetul coborând scările în spatele fratelui său. Avea douăzeci de ani, logodnica lui, Luzza, şaisprezece: un boboc de trandafir! Şapte copii?! Pe puţin! El ar dori doisprezece! Şi, ca să‑i crească, nu se va ajuta decât de braţele astea două, puternice, pe care i le‑a dat Dumnezeu. Voios mereu. Să muncească şi să cânte, după toate regulile artei. Nu degeaba i se zicea Liolà[2], poetul. Şi se simţea iubit de toţi pentru bunătatea lui îndatoritoare şi pentru buna dispoziţie permanentă, i‑ar fi zâmbit chiar şi aerului pe care îl respira. Soarele nu reuşise să‑i pârlească obrazul, să usuce aurul cârlionţilor blonzi pe care atâtea femei i‑l puteau invidia. Atâtea femei care, tulburate, roşeau dacă le privea într‑un fel anume cu ochii lui limpezi, atât de plini de viaţă.

Mai mult decât de povestea cu vărul lui Zarù, era mâhnit profund în ziua asta de bosumflarea Luzzei, care suspina de o săptămână după ziua de duminică, să poată fi împreună. Dar putea el să se sustragă cu inima împăcată acestei îndatoriri creştineşti? Sărmanul Giurlannu! Era şi el logodit. Ce nenorocire, aşa, din senin! Scuturase migdale pe proprietatea lui Lopez, la Montelusa. Cu o zi înainte, sâmbătă dimineaţa, timpul se stricase, dar nu părea să fie pericol de ploaie curând. Spre prânz, totuşi, Lopez a hotărât: „O oră ajunge bunului Dumnezeu: n‑aş vrea, copii, să‑mi rămână migdalele pe jos, în ploaie.” Apoi, porunci femeilor care adunau migdalele să urce în magazie, să decojească. Iar voi, le zise el bărbaţilor care scuturau migdalii (şi, printre ei, şi Saro şi Neli Tortorici), voi, dacă vreţi, puteţi urca alături de femei, la decojit.” Giurlannu Zarù de colo: „Imediat, zise, dar ziua mi‑o socotiţi la 25 de bani” – Nu, zise Lopez, doar o jumătate de zi la tariful salariului tău, restul ca la femei, o jumătate de liră. – Ce porcărie! Păi, cine îi împiedică pe bărbaţi să lucreze şi să câştige o zi întreagă? Nu ploua şi, ce‑i drept, nu plouă toată ziua, nici noaptea. „O jumătate de liră, ca femeile? zise Giurlannu. Eu port pantaloni: Să‑mi plătiţi jumătatea de zi la 25 de bani ori, de nu, mă duc.”

Nu plecă, ci‑şi aşteptă până seara verii, care se mulţumiseră să decojească pentru o jumătate de liră, ca femeile. La un moment dat, totuşi, obosit să‑i privească fără să facă nimic, se duse să tragă un pui de somn într‑un grajd vecin, cerându‑le celorlalţi să‑l trezească la plecare.

Scuturaseră o zi şi jumătate şi grămada de migdale nu era mare. Femeile propuseră să le decojească pe toate în seara aceea, lucrând până târziu şi dormind pe loc, şi să urce în sat a doua zi de dimineaţă, sculându‑se în zori. Aşa şi făcură. Lopez aduse boabe fierte şi două butelci de vin. La miezul nopţii, decojitul terminat, se culcară cu toţii, femei şi bărbaţi, pe arie, unde paiele lăsate acolo erau umede ca şi cum chiar ar fi plouat.

– Cântă, Liolà!

Şi Neli începu să cânte pe dată. Luna intra şi ieşea iarăşi dintr‑o ţesătură deasă de norişori albi şi negri; iar luna asta era faţa rotundă a Luzzei care surâdea şi se lăsa în voia peripeţiilor dragostei, când vesele, când triste.

Giurlannu Zarù rămăsese în grajd. Înainte să se lumineze de ziuă, Saro s‑a dus să‑l trezească şi l‑a găsit acolo, umflat şi negru, cu o fierbinţeală mare.

Asta povesti Neli la bărbier care, într‑un moment de neatenţie, îl tăie cu briciul. O zgârietură aproape de bărbie, abia de se vedea, un fleac! Neli nu avu timp nici măcar să se înfurie, căci apăruseră Luzza cu mama ei şi cu Mita Lumìa, biata logodnică a lui Giurlannu Zarù, care se văita şi plângea disperată.

N‑a fost lucru uşor s‑o lămurească pe sărmana fată că nu era cu putinţă să meargă până la Montelusa să‑şi vadă logodnicul: o să‑l vadă înainte să cadă seara, cel mai degrabă, de îndată ce va fi adus aici. Interveni şi Saro strigând că doctorul era deja în şa şi nu dorea să mai aştepte. Neli o trase pe Luzza deoparte şi îi ceru să aibă răbdare: se va întoarce înainte de a se întuneca şi îi va povesti o mie de lucruri frumoase.

Lucruri frumoase sunt chiar şi astea, în adevăr, când cei care le spun sunt doi logodnici care se ţin strâns de mână şi se privesc în ochi.

 

Blestemate fie drumurile astea de tâlhari! Prăpastii care‑l făceau pe doctorul Lopiccolo să‑şi vadă moartea cu ochii, deşi Saro de‑o parte şi Neli de alta ţineau catârul de căpăstru.

De sus se vedea tot ţinutul: câmpuri şi văi cu lanuri de grâu şi livezi de măslini, de migdali; acum galbene, din cauza paielor, şi ici colo cu pete negre de la arsul miriştii; în zare puteai vedea marea, de un albastru intens. Duzi, roşcovi, chiparoşi, măslini îşi păstrau veşmântul lor verde, în toate nuanţele. Frunzele migdalilor erau deja rărite.

De jur împrejur, până la marginile orizontului, era ca un văl de vânt. Dar căldura era înăbuşitoare: soarele făcea să crape pietrele. Din vreme în vreme, din spatele pâlcurilor prăfuite de smochini de India, se auzea ţipătul unui vrăbii ori râsul vreunei coţofene care făceau să se ciulească urechile catârului doctorului.

– Nenorocit de catâr! Nenorocit de catâr! se lamenta el atunci.

Pentru a nu‑i pierde urechile din vedere, nu băgase de seamă că soarele îi intra în ochi şi că‑şi ţinea sprijinită de umăr umbrela de soare căptuşită cu verde.

– Domnule, nu vă fie frică, suntem aici, îl linişteau fraţii Tortorici.

Adevărul e că nu avea de ce să‑i fie frică. Ce spunea era pentru copiii lui. Trebuia să‑şi apere pielea pentru cei şapte nefericiţi copii ai lui.

Ca să‑i mai distragă atenţia, Tortoricii începură să‑i povestească despre calamităţile anului: grâu puţin, orz puţin, boabe puţine. Cât despre migdali, se ştia: nu puteai fi niciodată sigur – într‑un an plini de rod, în celălalt, nimic. Iar măslinii, nici să nu mai vorbim: ceaţa le zbârcise fructele în plină creştere. Şi nici o nădejde să scoţi paguba din culesul strugurilor, căci toate viţele din ţinut erau mănate.

– Frumoasă consolare! zicea doctorul când şi când, dând din cap.

După două ore de mers, toate subiectele de conversaţie fuseseră epuizate. Drumul o ţinea drept o bucată lungă de vreme şi, în stratul gros de praf albicios, rămaseră să converseze doar cele patru copite ale catârului şi încălţările cu ţinte ale celor doi ţărani. La un moment dat, Liolà începu să fredoneze fără tragere de inimă, în surdină, şi se opri curând. Nu întâlneai ţipenie de om, căci duminica toţi ţăranii urcau în sat, unii să asiste la slujbă, alţii pentru cumpărături, alţii ca să se întremeze. Poate că nimeni nu rămăsese la Montelusa, lângă Giurlannu Zarù, pe cale să moară singur, dacă o mai fi fost cumva viu.

Îl găsiră în mizerul grajd împuţit, întins pe un zid, cum îl lăsaseră fraţii Saro şi Neli Tortorici: livid, enorm, de nerecunoscut.

Respira horcăit.

Prin fereastra cu gratii, aproape de iesle, soarele îi lumina chipul care nu mai avea nimic omenesc: nasul îi dispăruse în umflătură, buzele îi erau negre şi îngrozitor de tumefiate. Horcăitul îi ieşea de pe buze chinuit, ca un mârâit. În părul creţ de brunet, un fir de pai strălucea în soare.

Nemişcaţi, cei trei întârziară o clipă privindu‑l, îngroziţi şi ca împietriţi de oroarea spectacolului. Catârul pufni, tropotind pe podeaua grajdului. Apoi Saro Tortorici se apropie de muribund şi îl chemă afectuos pe nume:

– Giurlà, Giurlà, a venit doctorul.

Neli se duse să lege catârul de ieslea, lângă care, pe perete, se vedea ca o umbră un alt animal, amprenta asinului care trăia în grajdul acela şi care, tot scărpinându‑se de el, lăsase urme.

Chemat pe nume încă o dată, Giurlannu Zarù se opri din horcăit; încercă să‑şi deschidă ochii injectaţi de sânge, plini de noapte şi de frică; deschise o gură oribilă şi gemu ca ars pe dinăuntru:

– Mor.

– Nu, nu, se grăbi să‑i spună Saro, speriat. A venit doctorul. Noi l‑am adus. Îl vezi?

– Duceţi‑mă în sat, imploră Zarù, şi gâfâind, fără să‑şi poată mişca buzele: – Vai, mamă!

– Da, sigur, catârul e acolo, răspunse iute Saro.

– Şi de‑ar fi să te port în braţe, Giurlà, zise Neli, venind în fugă şi aplecându‑se asupra lui. Nu‑ţi pierde curajul.

La auzul acestei voci, Giurlannu Zarù se întoarse, îl fixă, cu ochii lui injectaţi, ca şi cum nu l‑ar fi recunoscut din prima, apoi ridică un braţ şi îl cuprinse de mijloc.

– Tu, drăguţule? Tu?

– Da, eu. Curaj. Plângi? Nu trebuie să plângi, Giurlannu, nu plânge. Nu‑i nimic.

Îşi aşeză mâna pe pieptul zguduit de hohotele de plâns care răzbăteau cu greu din gâtlej. Sufocat, la un moment dat, Zarù îşi scutură cu furie capul, apoi ridică o mână, îl prinse pe Neli de grumaz şi‑l trase spre el:

– Ar fi trebuit să ne însurăm amândoi deodată…

– Şi ne vom însura, nu‑i nicio îndoială, zise Neli îndepărtând mâna agăţată de gâtul lui.

În vremea asta, doctorul îl cercetase pe muribund. Era clar un caz de antrax.

– Ia, spuneţi‑mi, nu vă amintiţi de vreo insectă care să vă fi pişcat?

– Nu, dădu din cap Zarù.

– O insectă? întrebă Saro.

Doctorul explică cât putu mai bine celor doi ignoranţi cum era cu boala asta. Trebuie să fi murit de antrax vreun animal din împrejurimi. Cine ştie câte insecte se vor fi aşezat pe hoitul aruncat în vreo râpă; şi pe urmă, una dintre ele, putuse veni în zbor să‑i inoculeze răul lui Zarù, în grajdul ăsta.

Cât vorbi doctorul, Zarù îşi întoarse capul spre perete.

Nimeni nu ştia, însă moartea era, cu toate astea, acolo, încă era acolo; atât de măruntă încât, şi ştiind, i‑ar fi fost cu neputinţă oricui s‑o descopere.

Acolo, pe perete, era o muscă. Părea nemişcată. Dar, dacă priveai mai de aproape, ba îşi scotea iute trompa, ba îşi curăţa picioruşele de dinainte, frecându‑le unul de altul. Părea satisfăcută.

Zarù o văzu şi n‑o scăpă din ochi.

O muscă.

Putea să fi fost chiar asta ori alta ca ea, cine poate şti? Căci acum, ascultându‑l pe doctor vorbind, parcă îşi aducea aminte. Da, în ajun, când se pusese aici să doarmă, aşteptând ca verii lui să gate de decojit migdalele lui Lopez, o muscă îl sâcâise.

Putea fi asta, oare?

O văzu luându‑şi zborul şi o urmări cu privirea.

Bun, se aşezase pe obrazul lui Neli. De pe obraz, cobora încetişor, în doi timpi, pe bărbie, până la zgârietura lăsată de brici şi se fixă pe ea, lacomă.

Giurlannu Zarù rămase o clipă cu ochii pe ea, atent, absorbit. Apoi, între două horcăituri răguşite, întrebă cu o voce cavernoasă:

– O muscă, de pildă?

– O muscă, de ce nu? răspunse medicul.

Giurlannu Zarù nu mai adăugă nimic: se puse să urmărească musca pe care Neli, pe jumătate înmărmurit de vorbele doctorului, n-o alungă. Zarù nu mai asculta ce spune doctorul, dar se bucura că, vorbind, capta atenţia vărului său, care rămăsese ca o statuie şi nu lua în seamă musca sâcâitoare de pe obrazul lui. Măcar de ar fi fost aceeaşi! Atunci, da, într-adevăr, se vor însura în aceeaşi zi! O invidie sumbră, o surdă şi feroce gelozie îl cuprinse faţă de tânărul lui văr, atât de frumos şi de înfloritor, pentru care viaţa rămăsese plină de promisiuni, în vreme ce, pe el, avea să-l părăsească degrabă.

Deodată Neli, ca şi cum ar fi simţit în fine că e pişcat, ridică mâna, alungă musca, şi degetele lui frecară uşor bărbia în locul în care se afla tăietura. Se întoarse spre Zarù, care îl privea, şi rămase o clipă descumpănit văzând cum îşi lăbărţase oribilele buze într-un rânjet monstruos. Se priviră ţintă câteva clipe. Apoi, Zarù spuse aproape fără voie:

– Musca.

Neli nu înţelese şi ciuli urechea:

– Ce spui?

– Musca, repetă el.

– Care muscă, unde? întrebă Neli consternat, privindu-l pe doctor.

– Acolo unde te scarpini. Îs sigur de asta, zise Zarù.

Neli îi arătă doctorului tăietura de pe bărbie:

– Ce am aici? Mă mănâncă.

Doctorul îl privi, încruntând din sprâncene. Apoi, ca pentru a-l cerceta mai bine, îl scoase afară din grajd.

Ce se mai întâmplă pe urmă? Giurlannu Zarù aşteptă, aşteptă îndelung, cu o nelinişte care îi ardea măruntaiele. Îi auzea vorbind afară, nedesluşit. Deodată, Saro, ca un nebun, năvăli în grajd, luă catârul şi ieşi fără să se uite înapoi, gemând:

– Ah, micuţul meu Neli! Neli al meu!

Deci, era adevărat? Şi uite că-l abandonau aici, ca pe un câine. Încercă să se ridice într-un cot, strigând de două ori:

– Saro! Saro!

Tăcere, nimeni. Îndoi cotul, recăzu pe spate şi scoase, clipe în şir, nişte grohăituri ca de porc ca să nu audă liniştea din jur care îl îngrozea… Deodată, îl lovi îndoiala că, poate, nu era decât un vis, că visase toate astea din cauza febrei. Dar, întorcându-se spre perete, revăzu musca acolo, iarăşi.

Era acolo.

Când îşi scotea trompa micuţă, când îşi curăţa iute cele două picioruşe din faţă, frecându-le unul de altul. Ai fi zis că e mulţumită.