Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

Toleranța la firul ierbii

Citind în ultima vreme multe știri despre incluziune, rasism, diversitate, dar și despre război, mă gândeam că nu trebuie să căutăm foarte departe cauzele nebuniei din lume. Și nu doar de azi, pentru că nici aici nu suntem cu nimic mai speciali, ca generație, decât alte epoci, ura și intoleranța față de cel de lângă noi există, se pare, dintotdeauna. Este destul să ne uităm la fiecare dintre noi, apoi la colegii de muncă, la vecini, la un șofer oarecare întâlnit în trafic, la oamenii de la o coadă la magazin. Există mari diferențe între țări, regiuni, orașe, cartiere, există și foarte mulți oameni buni și pașnici. Dar reflexul de a sări la beregata celui de lângă tine e aproape universal. Unii cercetători susțin, totuși, că mișcările sociale foarte complexe din ultimii ani/din ultimele decenii chiar au dus la un nivel de intoleranță rar întâlnit în alte timpuri. Intoleranța față de imigranți, refugiați, minorități – fie ele etnice sau religioase – aprinde mereu spiritele. Și, culmea, este susținută frenetic de mișcările de abolire a diferențelor, acestea fiind, cel mai adesea, exagerate, lipsite de logică sau de cunoștințe elementare de istorie și, de aceea, detrimentale.

Psihologia socială definește intoleranța, pe scurt, ca rezultatul construcției subiective a unor evenimente, subiectivism care va influența gândirea, sentimentele și acțiunile ulterioare. Mai pe larg, însă, afirmă un grup de cercetători de la Universitatea din Utrecht (The Psychology of Intolerance: Unpacking Diverse Understandings of Intolerance, M. Verkuyten et al, 2020), există trei feluri distincte de intoleranță. Cea prejudicială – se spune adesea că a fi tolerant înseamnă a fi lipsit de prejudecăți, deschis la diferențe de toate felurile și la ideea că nu toți oamenii sunt la fel. Prejudecata care duce la intoleranță generează antipatie sau chiar ură față de altul (sau alții). De multe ori, rădăcina acestor prejudecăți este teama de necunoscut, sentimentul că ceilalți reprezintă o amenințare. Gordon Allport spunea, în secolul trecut, că oamenii care au multe prejudecăți sunt înguști la minte și lipsiți de flexibilitate. Tot în anii 60, Milton Rokeach îi definea ca dogmatici, căci acceptă greu alte păreri sau alte obiceiuri pentru că se tem de experiențe noi și de incertitudine. Intoleranța intuitivă se bazează pe emoție imediată și pe intuiție, cei în cauză nefiind capabili să-și inhibe nu atât sentimentele, cât acțiunile. Pentru că toleranța nu înseamnă neapărat lipsa prejudecăților, ci mai degrabă capacitatea de a acționa rațional și de a nu interveni în stilul de viață al altcuiva, doar pentru că poți și ai păreri opuse. Oamenii tind să-și bazeze reacțiile și acțiunile pe „intuiție”, pe primul imbold, și să acționeze ca atare. Cu cât o persoană/un grup este mai convins de un lucru (fie el religie, tradiții sau cultură), cu atât va fi mai înclinat să accepte mai greu un alt grup cu convingeri puternice, dar diferite. Dublul standard apare foarte frecvent în aceste situații; un studiu a arătat că practici foarte similare erau greu sau deloc acceptate dacă proveneau de la grupuri de musulmani prin comparație cu minorități creștine. De exemplu, grupuri care susțineau cu tărie libertățile grupurilor etnice, rasiale sau ale comunităților LGBTQ erau gata să se opună altor grupuri religioase sau politice de opinii diferite (dar nu extremiste). Live and let live doar declarativ și demonstrativ, pentru că altfel, adesea, aceste grupuri au cele mai mari niveluri de intoleranță dovedită prin fapte (mă refer, atenție!, la cei care demonstrează, luptă și afirmă diverse lucruri în spațiul public, nu la membrii unei anumite comunități ca atare). Adică suntem pentru toleranță sau incluziune, dar dăm în cap celor care cred altfel decât noi. Multe comunități dau dovadă de o bunătate extraordinară și un respect nemărginit față de membrii aceleiași comunități, fără a putea accepta dreptul la opinii sau la un stil de viață diferit al altora. Dar pretinzând implicit respect și considerație. În fine, intoleranța deliberată se referă la analiza unor practici din anumite comunități – practici considerate greșite –, și poate fi constructivă. Un exemplu mai larg, general valabil – suntem intoleranți față de vânzarea de droguri în școli sau față de tastarea de mesaje în timpul șofatului. Studiul citat de mine se referă în special la minorități religioase și la problemele lor, de aceea un alt exemplu analizat este cel al votului majoritar contra folosirii burka în locurile publice sau contra religiei (inclusiv musulmane) în școli, în mai multe state europene. Deși acele țări, potrivit statisticilor, nu erau contra musulmanilor ca minoritate religioasă și etnică. Burka este considerată o nedreptate față de femei, iar religia trebuie să lipsească din școli în statele laice. Iată că putem fi intoleranți „logic” față de unele practici perpetuate de secole, dar care aduc prejudicii clare, incontestabile, cuiva.

Cu toate acestea, dacă revenim la viața de zi cu zi, ne dăm seama că e aproape imposibil să ajungem să ne iubim cu toții când nu-l suportăm nici pe vecinul care prăjește ceapă sau bate șnițele la ore de odihnă. Când îmbrățișăm o comunitate mare și haotică de refugiați doar pentru că sunt creștini, ba și ortodocși, dar disprețuim și alungăm cu bâte niște inși de culoare angajați (!) într-un mic orășel al unei alte minorități mereu „nedreptățite”. Nu ne pasă deloc de copiii afgani care mor pe capete după plecarea SUA. Sau urâm un grup pentru că mănâncă pisici și câini – televiziunile se bucură de aceste aiureli și ne arată asiatici care au furat, dintr-un sat, pisica sau câinele (acesta din urmă ținut adesea de stăpân în lanț de un metru). Dar noi mâncăm senini puișori și mielușei și vițeluși. Și porcușori, pe care îi omorâm, contrar a ceea ce ne indică acum UE, tradițional, dar se pare că barbar. Dacă ați crescut la țară poate mai țineți minte găinile care alergau fără cap înainte de a ajunge ciorbă. Evident că suferința unui animal este un lucru rău și este bine că se pedepsește cruzimea contra animalelor. Dar mulți dintre acești „delicați” se vor delecta seara cu o friptură în sânge imaginându-și probabil că acea vacă s-a sinucis. Sau a murit de bătrânețe.

Am vorbit mai pe larg despre dublul standard cu alt prilej (vezi Tribuna nr. 472, 1-15 mai 2022), dubla măsură fiind împletită strâns cu intoleranța – cea de zi cu zi, care, fără a face complicate analize psiho-filosofice, este frapantă. Cum să acceptăm o altă religie, o altă cultură, alte opinii, dacă nu putem să zâmbim deloc pe stradă? Uneori mă amuz urmărind discuțiile de la recepția locului meu de muncă – ele încep de cele mai multe ori cu două fețe cât de cât zâmbitoare, dar, la cea mai mică senzație că lucrurile nu vor lua turnura dorită, vocile se ridică, se ascut deja săbiile. Cum adică nu aveți loc de parcare? De ce să aștept jos și nu sus? Toate încheiate cu „o să vedeți voi, vă reclam”. Majoritatea covârșitoare a problemelor sunt niște fleacuri imense, mici neînțelegeri, dar care explodează uimitor de repede. Și nu mă exclud de aici. Adesea m-am trezit enervată de te miri ce nimicuri și am ajuns să mă cert în gând, cu fraze pompoase, cu unul sau altul care mi-au tăiat calea sau au comis cine știe ce alte asemenea „grave” afronturi. În timpul pandemiei și la începutul războiului, dar mai ales atunci, în 2020, toată lumea spunea – vom fi mai buni, vom învăța solidaritatea, vom învăța să nu mai băgăm în seamă fleacurile, ci doar ceea ce contează, eram fericiți și nu știam și alte asemenea telenovele. Nimic nu s-a întâmplat. Solidaritatea aceea exagerată cu medicii, cu cântece sub fereastră, mâncare caldă și alte asemenea era clar ca lumina zilei că se va transforma rapid în ură (sau nepăsare); poate vă amintiți cazul rezidentei cât pe ce să fie alungată din bloc, atunci când s-a aflat că vine de la muncă dintr-o secție COVID. Sau furia contra căpșunarilor („eroii” de la alegeri din anii trecuți) care veneau acasă infectați, să ne omoare. De la distanță toate sunt bune și frumoase, putem cânta din balcoane cât ne țin rărunchii, dar dacă un erou din acela „infectat” se apropie de noi, îi dăm în cap cu aceeași tigaie cu care țineam ritmul la imnul națiunii. COVID-ul este de fapt un simbol a orice din jurul nostru despre care credem că ne poate amenința integritatea imediată; și nu, nu ne-am schimbat deloc, nu am învățat nimic, decât poate să dăm și mai abitir din coate pentru un loc mai bun în drumul către Styx.

Apărut în Steaua nr.8, 2022

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară