Bibliofobia se numără printre fobiile mai rare și mai puțin discutate, nefiind inclusă ca atare în ICD (International Classification of Diseases); poate de aceea termenul este folosit atât strict medical, adică teama de carte ca obiect sau de conținutul ei, dar fără a avea tentă ideologică (sau teama de cuvinte lungi, teama de neologisme), cât și ideologic – teama de carte ca simbol –, cea care a dus, în diverse momente istorice, la distrugerea unor adevărate comori. Bibliofobia medicală, ca orice altă fobie, poate avea manifestări extreme, cu agitație psihomotorie, palpitații, tremurături și transpirații – un veritabil atac de panică la vederea unei cărți oarecare sau la ideea că trebuie deschisă și citită. Este cumva de înțeles la cei cu tulburări de învățare, la dislexici, de exemplu, unde, în anumite cazuri, nici nu se poate numi fobie, ci o teamă legitimă de eșec. Dar sunt și situații inexplicabile, aparent, în care cel „suferind” tremură la vederea obiectului; există și teamă mai concretă, mai țintită, de exemplu teama de poezie – metrofobia, sau de cuvintele foarte lungi – hippopotomonstrosesquippedaliophobia (da, chiar există acest cuvânt, deși mai mult anecdotic, nefiind folosit curent). De cele mai multe ori, nu contează acțiunea, nu contează dacă este roman sau tratat de specialitate sau jurnal. Anxiosul va folosi toate mijloacele posibile pentru a evita contactul cu orice fel de carte. Termenul folosit în sens mai larg, mai filosofic, îi descrie pe acei oameni care, de-a lungul istoriei, s-au temut în mod concret de carte și de conținutul ei, care înseamnă și îndeamnă la anarhie, trădare, nesupunere. Printre primele figuri politice despre care se știe că a ordonat distrugerea în masă a cărților (manuscriselor) a fost împăratul chinez Qin Shi Huang, în anul 213 înaintea erei noastre. Nu există nicio dovadă că acești lideri politici aveau atacuri de panică ce îi determinau să ardă cărți, mai degrabă era o mișcare politică gândită, menită să le susțină supremația. Putem totuși să ne imaginăm că sufereau de tulburări de concentrare sau de deficit de atenție, toate ducând la o relație cel puțin dificilă cu cititul, înțelesul, cuvântul scris în general. Deci, dacă aveți pe cineva în jur care, doar la ideea de a intra într-o librărie, tremură, se agită, transpiră, nu mai poate respira, chiar vomită uneori, încercați să-l întrebați dacă nu cumva suferă de teama irațională de carte, pentru că există soluții.

În ce privește istoria distrugerii, exemplele sunt foarte multe, unele bine cunoscute, cum ar fi acțiunile naziste sau războaiele din Afganistan. În 6 mai 1933, Institutul de Sexologie din Berlin a fost ocupat de naziști (prima dată fusese vandalizat de studenții simpatizanți), iar întreaga bibliotecă a Institutului a fost arsă în Piața Bebelplatz din oraș. Institutul fusese fondat în 1919 de Magnus Hirschfeld, evreu homosexual, și încerca să ajute persoanele hetero sau homosexuale în diferite probleme, toate fiind un puternic tabu în acele vremuri. În total, peste 50.000 de homosexuali au fost deportați, torturați, castrați sau uciși în următorii ani. Ironic, una dintre cărțile arse atunci era Almansor a lui Heinrich Heine în care acesta spunea „cine este capabil să ardă cărți va fi capabil să ardă și oameni” (Gillian Brockell, 2021). În secolul 16, preotul catolic Diego de Landa, după ce mai întâi a câștigat simpatia și încrederea maiașilor din peninsula Yucatan, a furat și a distrus hieroglifele înscrise pe piei, despre care spunea că sunt pline de superstiții și idei diavolești. Chiar și cărțile scrise în alfabet Braille au fost la un moment dat distruse de un profesor, coleg cu Louise Braille, care se temea că văzătorii își vor pierde locurile de muncă dacă aceste cărți vor câștiga teren. Totuși, mai târziu a regretat și a susținut publicarea în Braille. Societatea newyorkeză de suprimare a viciilor, susținută puternic de Anthony Comstock (secol 19, început de secol 20) și legile lui, era dezgustată de pornografie și de orice fel de activitate sexuală, ideile sale despre obscenitate fiind foarte laxe – au fost arse inclusiv tratatele de anatomie din facultățile de medicină, orice carte care conținea ideea de contracepție, chiar și poezii ale lui Walt Whitman. În 1870 a fost arestat Ezra Heywood pentru cartea sa Cupid’s Yokes în care afirma că femeile ar trebui să fie libere să decidă asupra propriului corp. Această idee a fost declarată obscenă, iar „vinovatul” arestat și închis. La fel și un amic al lui, pentru singura vină că primise prin poștă un exemplar din această lucrare. Cărțile hrănesc pornografia și încurajează bordelurile, afirmau ei, și au ars, din ceea ce se crede, peste 15 tone de cărți. Ecourile acestor apărători ai puritanismului și ai legilor impuse de ei au răzbătut peste ani până în perioada interbelică, inclusiv prin procese precum cel intentat cărții Ulise a lui James Joyce. Scena incriminată, care a șocat la vremea aceea, era cea a masturbării din „episodul Nausicaa”; într-o primă instanță, editoarele periodicului (revista lunară "The Little Review")ce publica în serial Ulise au fost condamnate pentru „dereglare mentală și obscenitate”. Mai bine de zece ani, romanul a fost interzis în SUA, dar procesul care l-a absolvit de vină a rămas în istorie ca unul dintre primele semne ce garantează libertatea de expresie în opera literară. Chiar dacă la nivel legislativ schimbările au fost, mai ales după Al Doilea Război Mondial, majore, metehnele au rămas. Harry Potter a avut și el parte de valuri de ură. Una dintre cele mai vândute cărți din toate timpurile a fost și cel mai des atacată. În 2001, în 2002, în 2003, deci ani la rând, figuri bisericești din diferite părți ale lumii creștine au ars cărțile, justificând acțiunile prin faptul că poveștile promovează vrăjitoria și magia neagră. În 2017, a apărut alt conflict, politic de astă dată, care a dus, din nou, la un foc de tabără cu cărțile lui J.K. Rowling, iar exemplele pot continua. “A book is a loaded gun in the house next door,” spunea unul dintre personajele lui Bradbury în Fahrenheit 451. “Who knows who might be the target of the well-read man?”

Arderea cărților nu duce la dispariție, din fericire, în ziua de azi, este un gest simbolic de cele mai multe ori (fiind ars un număr de obicei mic de cărți), dar problema rămâne. Căci, dacă ele nu pot să fie accesate sau dacă, la un moment dat, memoria online, infinită aparent, dispare, moartea lor e încă posibilă. De mirare, însî, că vânătoarea de vrăjitoare a rezistat, nu doar simbolic, până în ziua de azi.

Apărut în Steaua 10/2023