un comentariu de Gheorghe Pârja, apărut în Graiul Maramureșului

Stresul! Cred că este unul dintre cele mai vehiculate cuvinte din cotidianul nostru agitat. Fiecare îl deslușește cum știe, cum poate și mai ales cu patetism. Cuvântul a devenit ecuson pentru activități istovitoare, ceea ce este adevărat, dar și măguliri pentru iluzia muncii. Pentru a nu mă pierde și eu în naivități convingătoare, am recurs la o carte lămuritoare prin argumente medicale. Când vorbește doctorul, pacientul ascultă și citește. Este vorba despre cartea „Stresul, boala mileniului 3?,” (Editura Școala Ardeleană, 2020), scrisă de Laura Poantă. Firesc, să mă întrebați: cine este autoarea? Laura Poantă este medic, grafician, traducătoare din limbile engleză și italiană. Este doctor în medicină și medic primar, șef de lucrări la Clinica Medicală II – Cluj. Este autoare și coautoare la peste 20 de volume de specialitate (cardiologie, medicină internă, semiologie), multe coordonate de reputatul profesor Dumitru Zdrenghea. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societății Române de medicină internă și a Societăților europene și americane de ecocardiografie.
Are un har deosebit pentru arta plastică, cu expoziții relevante. Un autor de încredere. În cartea ei, specialistul constată că stresul afectează fiecare individ. Rod al cercetărilor amănunțite, se referă la diferite categorii profesionale, asupra cărora stresul se răsfrânge. Cerințele psihologice cuprind munca grea, munca excesivă, munca rapidă, conflicte, cerințe contradictorii, timp redus comparativ cu cerințele. Ilustrează patru categorii de stres profesional. În categoria celor cu putere crescută de decizie și cerințe reduse se încadrează depanatorii, pădurarii, stomatologii. Cei cu putere crescută de decizie și cerințe crescute ar fi bancherii, medicii, profesorii, controlorii de trafic, mecanicii de locomotivă. Cu putere redusă de decizie și cerințe reduse sunt agenții publicitari, personal de serviciu, portari, funcționari. În sfârșit, cei cu putere redusă de decizie și cerințe crescute sunt asistentele medicale, chelneri, asamblatori.
Cartea Laurei Poantă ne lămurește ce credem noi despre stres și ce cred alții despre noi. Trece în revistă definiții ale stresului, începând cu primul specialist care a furnizat definiția modernă a conceptului actual, Hans Selye. Autoarea crede că stresul este un concept abstract, care definește o stare de fapt mai puțin limpede, care există în fiecare dintre noi. Îl citează pe Paul Fraisse, care definește conceptul ca fiind: „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului, care nu își găsesc soluții de moment.” Cuprinsul cărții este elocvent pentru aria de preocupări ale autoarei. Mulți dintre noi ne putem regăsi sub cupola acestui studiu captivant și ușor de înțeles. Stresul este pus în legătură cu bolile cardiovasculare, cu obiceiurile alimentare, cu ocupațiile și implicațiile socio-economice. Se răsfrânge și în lumea artelor, în spațiul academic, dar și în Uniunea Europeană.
În strategia comunitară s-a luat în seamă starea de bine în muncă. Deci creșterea calității în toate domeniile. Aflăm că prin 2002, o pătrime din salariații țărilor membre ale UE erau afectați de stresul profesional. Evident m-a interesat, din carte, să văd care ar fi metodele de prevenire ale stresului profesional. Se caută soluții prin care să fie identificate hazardurile, să fie analizate riscurile. Și sunt enumerați pașii care trebuie urmați. Laura Poantă aduce date din literatura domeniului, acumulate până în prezent, care dovedesc că nu este suficient să știm că există stresul profesional, să-l definim și să-l integrăm în vocabularul nostru cotidian, ci este absolut nevoie să-l recunoaștem și să-l tratăm. Nu este uitat nici stresul informațional, zbaterea minții noastre de a discerne adevărul de minciună, realul de exagerare.
Mi-a atras atenția preocuparea autoarei pentru stresul mecanicilor de locomotivă, pentru care am și eu o sensibilitate aparte. În pruncie, prin dreptul casei mele trecea, de două ori pe zi, un tren fores­tier, iar mecanicul mă fascina prin rostul lui de a conduce un tren cu douăzeci de vagoane pline de bușteni. Acum, trenul a dispărut, dar mi-au rămas în amintire mecanicii de locomotivă. Cartea oferă soluții rezultate din cercetări și experiențe anterioare, de la noi, dar mai ales din alte țări. Este însoțită de un glosar de termeni selectivi, explicați pe scurt și o generoasă bibliografie. Când să închei prezentarea acestui valoros studiu, pe ecranul televizorului, o altă sursă de stres, se perindau oamenii politici preocupați de un nou guvern, de un alt premier, dar mai ales de negocierile de la Cotroceni.
Oare, ei nu sunt stresați? Mă întreb și eu, așa, dincolo de coperțile cărții. Am mai aflat o altă definiție a stresului: disperarea de a fi fericit! Dar Laura Poantă, într-un articol, îl citează pe Pascal Brukner: „Nu trebuie să fii fericit, e destul să fii normal.” Depun mărturie că după lectura cărții am rămas în rând cu lumea. Adică firesc.