Calitatea de trăitor în secolul nostru este, prin definiţie, stresantă, dar, în acelaşi timp, a devenit o adevărată modă să pui totul pe seama „stresului”. Termenul este hiperutilizat, folosit în toate domeniile, pus ca explicaţie alături de orice nemulţumire, durere de cap, palpitaţie sau insomnie. În calitatea mea de medic, grafician, scriitor şi trăitor în secolul nostru, mă poate stresa orice, de la aglomeraţia din oraş, la colegul irascibil sau lipsa medicamentelor din spitale. Şi, probabil, chiar mă stresează. Medic fiind, nu pot să nu mă gândesc la definiţia stresului cronic şi să nu-l analizez din punctul de vedere al unui clinician: modul în care ne adaptăm la cerinţele de zi cu zi, echilibrul dintre acestea şi „controlul” asupra vieţii noastre; într-un cuvânt: cum facem faţă lucrurilor mari şi mici de care ne izbim zilnic? De aceea, cred că adesea răspunsurile la această întrebare vor însemna mai ales „ce mă enervează”, pentru că stresul înseamnă şi consecinţele lui, iar aici intervine din nou gândirea de clinician. Are impact de lungă durată asupra mea faptul că m-am certat cu şeful, cu un coleg sau că am diagnosticat unui pacient o boală incurabilă? Mă enervează minciuna, haosul zilnic şi lipsurile materiale. Mă stresează lipsa de înţelegere şi de respect din partea oamenilor din jurul meu. Mă enervează un şofer aiurit din trafic. Mă stresează (sub formă de nemulţumire cronică) lipsa veşnică de timp, faptul că nu pot picta sau scrie, din această cauză.

Scriitoruleste un termen prea vag ca să putem afirma că este mai supus stresului decât alte meserii, decât pictorul, decât medicul, decât vânzătorul de flori. Ca să revenim, iarăşi, la dezechilibrul cerinţe/control, contează foarte mult modul în care un om, indiferent de meserie, se raportează la ceea ce are de făcut. Este dovedit ştiinţific că există meserii stresante prin automatism şi că lipsa de control este mai rea decât munca intensă, dar creatoare. Astfel, teoretic, scriitorul ar trebui să fie mulţumit de faptul că este mai liber, este un creator, aşadar nici nu poate fi vorba de o muncă repetitivă şi plictisitoare. Dar, repet, fiecare om percepe în felul său această realitate. Sunt implicaţi foarte mulţi factori: eşti liber profesionist, trăieşti din scris, ai termene limită? Ai un salar fix şi o muncă de rutină, pe lângă cea de scriitor? Eşti în acelaşi timp cadru didactic? Îţi place sau nu ceea ce faci? Steve Jobs spunea că, dacă şapte zile la rând te trezeşti nervos şi fără chef de mers la servici, trebuie să îţi schimbi locul de muncă. Este valabil în orice profesie, dar este un lux pentru majoritatea.

Psihologa Connie Lillas are o reprezentare foarte plastică a modului de reacţie la stres făcând referire la şofat; ar putea constitui răspunsul la această întrebare. Există trei feluri de răspuns: A) piciorul pe acceleraţie (eşti agitat, fără stare, hiperactiv, nervos, pornit „la luptă”); B) piciorul pe frână (eşti retras, deprimat, fără energie, fără emoţii, pornit pe „fugă” din faţa problemelor); C) ambele, adică frână şi acceleraţie, deci pari paralizat, dar de fapt eşti agitat şi neliniştit. Eu cred că mă încadrez la punctul B în cazul unui stres acut, serios, de tipul doliului. De apărat în faţa enervărilor zilnice mă apăr (deşi nu sună foarte ştiinţific şi nici recomandabil) prin fleacuri de genul filme siropoase cu happy end, cărţi romantice sau foarte cunoscute, shopping de lucruri inutile.

(Răspuns la o anchetă pentru revista Luceafărul de dimineaţă, Bucureşti)