Arta cea de toate zilele de Petre Tănăsoaica

La atâta căldură, atâta bunătate!

Am o mică ezitare, acum la debutul acestui text, pentru că din datele biografice ale artistei, despre care vreau să scriu aici, mă văd obligat să excavez puţinele informaţii care ar putea să-mi dea certitudinea şi siguranţa unei bune citiri să le pot aşeza lângă un diagnostic al parcursului artistic, deşi nu ar trebui să mă simt încurcat, pentru că şi numai cele câteva repere, pe care le am la dispoziţie, m-ar putea ajuta să nu greşesc prea mult.

În ultimii doi ani am fost inclus în Festivalul de Literatură de la Cluj. Iar în acest an şi datorită Laurei Poantă, am fost repartizat într-un desant de scriitori pentru Liceul de Artă „Romulus Ladea”, din oraşul de pe Someş. Pentru mine a fost o surpriză foarte frumoasă - aş putea spune excepţională - să mă pot întâlni cu nişte adolescenţi care studiază artele. Să le pot vorbi pe orizontul lor (mirat) de aşteptare. Să mă încarc la rându-mi de întrebările lor, puse şi nepuse. Într-un fel am intrat chiar în orizontul adolescenţei binefăcătoarei mele. Pentru clujeni nu este nici un secret că Laura Irina Poantă este fiica scriitorilor Petru Poantă şi Irina Petras. La prima ediţie a festivalului, de care aminteam mai sus, o expoziţie de pictură a scriitorilor clujeni includea şi lucrări ale domniei sale. Am remarcat, de atunci, în exerciţiile cu care ne-a întâmpinat, o anume siguranţă, ba chiar o subtilă relaţionare a temelor cu un instrumentar de lucru bogat şi îmi era limpede că, în spate, era un exerciţiu susţinut de calificare, că a survolat nişte bariere, dar nu mi-am închipuit nici o secundă că ea însăşi este absolventă a liceului de artă din Cluj. În definitiv, îmi spun acum, trăind într-o familie de intelectuali, era imposibil să nu-şi ducă, într-o direcţie, precum artele vizuale, sensibilităţile artistice moştenite de la părinţi. Nu se duce oricine să parcurgă cursurile unui liceu vocaţional, dacă nu-şi propune să se profesionalizeze, îmi spun mai departe. Sunt cazuri, evident, de scriitori care au cochetat cu artele vizuale. Îl amintesc aici pe Marin Sorescu, dar pictura lui este dominată autoritar de marele scriitor, lăsându-l pe pictor să se bucure într-un secundariat artistic, nu lipsit, totuşi, de virtuţi. Laura Poantă nu urmează eşalonul colegilor săi de liceu – apreciez că este din generaţia lui Adrian Ghenie -, ci se duce să facă medicina. Şi o face exemplar, pentru că îşi ia doctoratul, devine şef de lucrări la o clinică universitară, scrie lucrări ştiinţifice.

Inima mea de părinte îmi spune, totuşi, că sufletul său a rămas, întrucâtva, la liceul de artă, că are meditaţii profunde în faţa colii albe, dar şi a pânzei de pe şevalet. Deşi a terminat grafica, ştie la fix cum să construiască tensiuni coloristice, iar tehnicile de lucru spun că a parcurs toate traseele premodernităţii şi ale modernităţii. Desigur că sunt şi cazuri – şi îmi vine în minte figura legendară a lui Max Ernst – de personaje care au parcurs, în paralel cu şcolile de artă şi altfel de şcoli pentru profesionalizare, abandonându-se, până la urmă, artei. Nu ştiu cu cât efort, dar este limpede că profesia de artist este devoratoare, trebuie să îi dai tot. Laura Poantă ţine în surdină îndeletnicirile de artist, sunt un loc de refugiu, de calmare a unor întrebări. Destructurează neliniştile pentru a le aşeza în ordine, de parcă le-ar pregăti pentru a le pune un diagnostic. Suferinţa are culoarea galbenă, e un reflex al arderilor dinăuntru, peste putinţă de stăpânit altfel decât aşezându-le în oglindă; iar dealurile ei învăpăiate amintesc, întrucâtva, de dealurile lui Horia Bernea, numai că la ea sunt inimi pulsând sub răceala abstractă a cerului. Pot să greşesc acum, ştiind că este medic, sigur însă nu atât de mult încât să nu remarc circumstanţele, paralelismul orizonturilor ce se regăsesc în aceeaşi oglindă, arta sa!

Într-o fotografie, de pe blogul personal, o văd îmbrăţişând un cal, undeva în gospodăria bunicilor, cred. Calul acela vine din copilărie, trece prin foile de desen de la liceu şi se singularizează în lucrările din urmă, într-un galop spre nicăieri. Desenează vortex-uri, care înghit nelămuritele angoase ale adolescentei de altădată, ca să se refugieze apoi nehotărât, sau mai degrabă meditativ, în faţa acestuia, într-o lumină ce îi va putea şi obosi până la urmă aşteptarea înfometată. Şi nu e vorba aici de singurătate în sensul curent al termenului, ca stare, ci de o stringentă întrebare ce-şi aşteaptă răspunsul, aflat sub necruţătoarea îndoială a lui a fi … Imaginea umbrei în faţa intrării întunecate din zid este aproape hamletiană. Îi plac fragmentele, lucru care se trage din experimentele avute în zona graficii, iar asta este un plus, pentru că inteligenţa o conduce spre acest gen de vizualizare, care ţine de generaţia sa. Pot să mă gândesc, după impresia pe care mi-o lasă lucrările artistei, că medicina, chiar dacă pare un pas lateral, din perspectiva privitorului care sunt, strânge, pentru Laura Poantă şi această sensibilitate pe care nu refuză să şi-o exhibe, uneori cu un excelent aplomb. La marginea acestui text, ar trebui să aşez o concluzie, iar cea mai bună idee, care-mi vine în minte, din acest contact cu lucrările sale, ar fi că ele te pot pune pe gânduri fără ostentaţie; la atâta căldură, atâta bunătate!