Lumea animală este foarte complexă și doar parțial înțeleasă, iar limitarea ei la interacțiunea cu omul, „umanizarea” ei nu ajută nici omul, nici animalul.

Societatea zilelor noastre este iubitoare de animale, cel puțin declarativ. Interacțiunile om-animal sunt subiectul a sute de studii și stau la baza unor bugete impresionante cheltuite de industria animalelor de companie. În secolul trecut, rolul animalelor era mai degrabă utilitar, iar moda animalelor de companie a explodat la finalul anilor 90, deși nu egal în toate culturile sau zonele globului; dar în istorie găsim animale de companie încă din antichitate (un studiu din 2008 arată că în Europa câinii au fost domesticiți în urmă cu 32.000; ei erau văzuți ca fiind tovarăși devotați, vânători, paznici, membri ai familiei, exact ca în zilele noastre).

În 1990, un cercetător britanic, John Bradshaw, biolog, a propus termenul de antrozoologie – o știință derivată din biologie și care studiază nu doar comportamentul animalelor de companie, dar și interacțiunea lor cu oamenii. Între timp, antrozoologia a devenit materie de studiu în multe facultăți, în special din SUA. Bradshaw susține, într-un amplu interviu (National Geographic), că dorința oamenilor de a avea un animal în casă (este vorba de englezescul pet, și nu de animalele din gospodării) este înscrisă în natura umană. Multe studii arată că interacțiunea cu un animal de companie eliberează endorfine și oxitocină, ceea ce duce la reducerea stresului. Dar acest fapt este în balanță cu cheltuielile presupuse de un animal de companie, stresul indus de îngrijirea și/sau moartea lui și eventualele discuții din sânul familiei. Pentru fiecare articol care demonstrează că un animal de companie crește speranța de viață sau reduce stresul de zi cu zi există cel puțin un altul care să demonstreze contrariul. Un studiu amplu arată că posesorii de pisici sunt mai deprimați comparativ cu cei care nu au niciun fel de animal, dar acest gen de studii nu apar prin presa mainstream pentru că nu sunt foarte populare. Așa că, pe scurt, a avea sau nu un animal de companie nu influențează sănătatea posesorului nici în bine, nici în rău, la nivel populațional. Dacă cineva are un câine pe care îl plimbă zilnic, regulat, putem afirma că există beneficii indirecte asupra sedentarismului, dar cauza reală e plimbarea.

Există ideea larg răspândită că un om care are un animal de companie prezintă mai multă încredere, pe de o parte, și pe de altă parte apropierea între oameni devine mai ușoară – acea persoană este mai abordabilă, iar interacțiunile interumane sunt facilitate, dialogul se leagă mai ușor. Terapia bazată pe animale are la bază exact această „magie”. Apare însă și un paradox – deși această modă a explodat, nu la fel s-a întâmplat cu dorința oamenilor de a învăța cum să îngrijească un animal. Conform părerii unanime că un animal îți reduce stresul și îți face viața mai frumoasă, adopția, dar mai ales cumpărarea animalelor de companie sunt în continuă creștere, însă la fel este și abandonul. Moda câinilor drăguți, instagramabili, nu îi scutește pe aceștia de suferințe, ba dimpotrivă. Acei căței cu botul turtit, de exemplu, au o grămadă de probleme respiratorii și ale ochilor pe care adesea stăpânii lor nu le cunosc. Multe rase mici și foarte drăguțe sunt create genetic pentru plăcerea oamenilor. În Franța, de exemplu, zeci de mii de animale sunt abandonate pe străzi în fiecare vară, atunci când stăpânii realizează că nu pot pleca în concedii din cauza lor. Și, totuși, vecinătatea animalelor are rădăcini adânci – dacă ne uităm doar la primate și la modul în care se scarpină una pe alta ne dăm seama că undeva adânc în creierul nostru mai persistă dorința de a mângâia ceva blănos. Descărcarea hormonilor care produc plăcere este dovedită științific, dar studiile se referă, de obicei, la acele câteva momente de contact fizic și nu la relația apropiată între om și animal; e suficient să fie un animal prietenos și blănos în preajmă. Îmi vin acum în minte animale din literatură: Argos, al lui Ulise, Patrocle, prietenul Lizucăi sadoveniene, Bubico, Zdreanță, câinele Vitoriei Lipan, Lupu, Pisica de Cheshire din Alice în Țara minunilor ș.a.m.d.

Americanii sunt celebri pentru relația pe care o au cu animalele de companie – le organizează zile de naștere, au canale de YouTube, conturi pe tot felul de social media la modă, dorm cu ele în pat și le îmbracă precum oamenii. Există ceremonii de înmormântare din ce în ce mai elaborate și cimitire. Procesul psihologic de trecere prin doliu în cazul unui animal de companie este la fel de complex ca și în cazul unui membru „uman” al familiei – o arată studiile.

Unul dintre motivele pentru care se revarsă atâta dragoste peste aceste animale este și fenomenul de desensibilizare tot mai intens în societatea de azi. Altfel spus, avalanșa de știri proaste și relațiile interumane tot mai afectate de social media, în special în țările dezvoltate, duc la o lipsă de empatie la problemele din jur, din viața de zi cu zi. Criminalistul Jack Levin a realizat un studiu în care participanților li se ofereau câteva povești (inventate) să le analizeze; pe scurt, era vorba de un atac violent cu o bâtă de baseball asupra unui copil de un an, a unui adult, a unui câine de 6 ani și a unui pui de cățel. Aceștia erau loviți cu putere și răniți. Cel mai mic nivel de empatie era, în mod semnificativ statistic, pentru adult. Concluzia a fost că empatia noastră are legătură, mai ales, cu gradul de vulnerabilitate al celui afectat. Așadar, dragostea pentru animale are legătură mai degrabă cu dorința omenească înnăscută de a proteja și îngriji pe cei neajutorați și inocenți. De menționat că sexul feminin arată o empatie mult mai mare pentru toate cele patru ipotetice victime din studiul citat.

Un alt aspect este nevoia de dragoste necondiționată. Toată lumea vrea să fie iubită așa cum este – și cine pare să fie cel mai potrivit, dacă nu animalul de companie? Zero așteptări (aparent), mereu fericit să își vadă stăpânul (acum se spune „my human”, pentru că stăpân se pare că sună prost), mereu acolo. Dragostea necondiționată este greu de obținut și de păstrat în lumea „reală”, între oameni, dar ea pare să fie asigurată în relația cu animalul de companie. Dar oare chiar iubesc animalele de companie oamenii? Studiile arată că în special câinii și în mult mai mică măsură pisicile au o secreție crescută de oxitocină atunci când interacționează cu omul. Toate mamiferele au acest hormon „al dragostei” care crește în timpul nașterii, în momentele de excitare sexuală, dar și în interacțiunile cu oamenii apropiați. Dar la câini s-au înregistrat creșteri și în cursul interacțiunilor om-animal, ceea ce este destul de singular în lumea mamiferelor. Iar un studiu indian (Anindita Bhadra) a arătat că animalele care trăiesc libere pe străzi, în special câinii, creează rapid o legătură puternică cu cei care îi mângâie, mai rapid chiar decât cu cei care îi hrănesc.

Se pare că acest sentiment indus, de a avea parte de dragoste necondiționată din partea animalului, modifică însăși biochimia creierului, duce la scăderea tensiunii arteriale, reduce hormonii de stres (cortisolul). Unele studii afirmă cu tărie că posesorii de animale sunt mai sănătoși decât cei care nu au animale, dar există o mulțime de bias-uri (nivel social ridicat al celor care au animale de companie, care oricum e asociat cu o sănătate mai bună, durată scurtă de urmărire în studii, cultură, „moda” țării, obiceiuri religioase ș.a.m.d.).

Deși ne mișcă atât de mult un cățel maltratat sau un animal abuzat de plăcere, la vânătoare, nu ne impresionează zecile de milioane de animale omorâte anual pentru hrană. În primul rând, apare și aici mecanismul de protecție – abatoarele sunt undeva departe, nu cunoaștem animalele acelea, le vedem doar sub formă de grătar (impersonal) și trecem cu vederea faptul că majoritatea conservelor suculente cu care ne hrănim animăluțele de companie sunt, surpriză, tot din carne. Pe de altă parte, în cultura pop aceste animale au fost intens portretizate cu trăsături umane, fapt transferat și în felul în care le văd stăpânii – Doamna și Vagabondul, Pisicile Aristocrate, Scooby Doo, Lassie etc. Astfel încât iluzia că avem parte de o dragoste necondiționată se bazează, parțial, tocmai pe ideea că animalele se poartă, simt și reacționează ca noi. Este mai mult decât evident că lumea animală este foarte complexă și doar parțial înțeleasă, iar limitarea ei la interacțiunea cu omul, „umanizarea” ei (nevoile reale ale animalului sunt adesea ignorate, regulile de conviețuire om-animal se stabilesc după modelul nevoilor omului) nu ajută nici omul, nici animalul.

Așa numitul „colaps al compasiunii” este un principiu psihologic conform căruia cu cât vedem mai multe tragedii (sau auzim de ele), cu atât ne pasă mai puțin. Milioane de oameni trăiesc pe glob în sărăcie extremă și milioane, inclusiv copii, mor de foame, dar nu ne pasă. Însă ne mobilizăm exemplar la o pisică abandonată de un stăpân nerecunoscător, care nu a găsit acea dragoste necondiționată nici măcar la animale.

Apărut în Steaua nr. 6/2022