Ani la rând am avut grijă de Salonul Medicilor, adică de medicii-plasticieni, sau, altfel spus, de oameni care au mai multe valențe active, așa cum era de altfel „moda” cu ani în urmă, când medicul era o personalitate artistică, umanistă. Am pomenit acest lucru ca să încerc un autoportret succint - medic-grafician-traducător. Am spus încă de la început, atât în scris, cât și la vernisaje, că, deși s-a vorbit adesea despre refugiul în artă, necesar după ore lungi petrecute în teritoriul stresant al bolii și al spitalului, eu cred că e vorba mai degrabă de complementaritate. Arta de a vindeca, de a ameliora disfuncții ale trupului omenesc în spațiul aseptic al clinicii ori al cabinetului nu exclude, ci presupune admirația, dar mai ales respectul pentru trupul omenesc sănătos, pentru peisajul natural exuberant și pentru metafora plastică. Să fii medic și pictor în același timp înseamnă să încerci un echilibru, să ocolești perspectiva monotonă și monocordă, să exersezi diversitatea. Dacă reușești cumva să exprimi aceste lucruri și în scris, cu atât mai bine. De exemplu, când „îmi iese bine” o lucrare, apare o stare de bine, de satisfacție, din cauza căreia sunt convinsă că desenul și pictura nu sunt hobby-uri, așa cum îmi spune toată lumea. Ai o meserie, deci ceea ce faci pe lângă ea e un hobby. Eu cred că este, mai degrabă, o altă valență. Fără a discredita ideea de hobby, care oricum a creat multe dezbateri. Un hobby este o modalitate de a petrece timpul liber, dar care presupune și un efort, urmărirea unei plăceri, dar și a unui scop. În secolul XX, activități precum filatelia, brodatul, croșetatul, dar și pictatul au fost catalogate drept hobby-uri, dar nu și cititul, ascultatul muzicii sau privitul la TV, cele din urmă oferind doar plăcere, nefiind structurate, neavând vreun scop. Dar pictatul, pe această listă, are doar sensul de copiat acuarele după modele sau colorat forme geometrice (cel puțin așa văd eu lucrurile).

Desenez de la trei ani, nici nu îmi amintesc copilăria altfel decât cu un creion în mână, acoperind zeci de pagini cu cai și prințese sau mâzgălind pe toate cărțile ce îmi cădeau în mână, completând povestea sau ilustrațiile. Tot așa, cu cărțile copilăriei în brațe, am început și să scriu – cărticele naive cu litere de tipar, evident tot cu prințese (și niște prinți cam dezamăgitori, fapt psihanalizabil, cred); tot atunci completam și prin scris, nu doar prin desene, cărțile. Am regăsit acum, făcând ordine prin sertare, mostre de desene suprapuse pe ilustrația cărții și povești încheiate pe ultima pagină, după dorință. Tot la vârsta preșcolară, aveam obiceiul să notez câte un eveniment scurt cu data respectivă, ca să rămână amintire. Mi se părea că e aproape imposibil să ajung la groaznica vârstă de 50 de ani, de exemplu, ca să mai pot citi ceea ce am scris, și mă amuzam ghicind cine o să le găsească. Însemnările zilnice s-au mutat repede în „jurnal”. Am început să scriu un jurnal de foarte mică, cu litere amestecate, de tipar și cursive, la îndemnul mamei. Era un exercițiu de scriere corectă, dar și de exprimare. Deși aveam câțiva ani doar, înainte de clasa întâia, după cum spuneam, și evenimentele zilnice erau departe de a fi senzaționale, fiind și un copil cuminte, aveam deja senzația, vag definită, că trebuie să scriu frumos, pentru alți ochi, pentru cineva care va citi poate, cândva, acele povești. Am mai ținut un jurnal prin liceu, la anii aceia când o fată adolescentă este cea mai enervantă ființă posibilă, și am citit acum câțiva ani textele cu oarecare duioșie – scriam ca un adolescent rus aflat în mizerie și copleșit de probleme existențiale – deși cea mai gravă dintre ele era că X de pe strada mea nu prea mă băga în seamă, sau că actorii din Liceeni erau caraghioși (de fapt nu erau, toți ne doream să fim ca ei…). Multe pasaje din adolescență erau, însă, descrieri ale unor vise sau ale cărților citite, cu tentative de interpretare, dominate tot de literatura rusă pe care o devoram cu toții din clasă, în liceu. Nu aveam atunci probleme de identitate, nici de integrare în colectivitate, deși existau certuri, cu duiumul chiar, existau porecle, existau de toate. Dar ele nu erau încă definite, nu existau termenii de bullying, de hărțuire, de rasism, homofobie ș.a.m.d., astfel încât nu ne oprimau deloc. Spun asta pentru că erau remarcabil de puține și de naive conflictele abordate în jurnalul adolescenței.

Revenind la scris, tot atunci am fost olimpică la română și îmi amintesc de comentariile de la limba și literatura română din vremea noastră, care se bazau exclusiv pe lectură și imaginație, nicidecum pe învățat pe de rost texte gata scrise, luate de pe net (sic!). Dar asta pornea din faptul că citeam enorm și că ideile, capacitatea de a interpreta un text citit erau la îndemână, era de la sine înțeles că ni se cere și o analiză. Scrisul, pentru noi, era mult mai ușor pentru că citeam mult și aveam vocabularul necesar, uneori și ideile care meritau exprimate. Făceam filosofie, și am avut norocul să dăm peste profesori care, dincolo de tezele din aprilie, ne dădeau să citim autori „adevărați” și ne obligau să gândim. Scrisul era cumva o prelungire a ceea ce oricum făceam la acea vreme; având la îndemână și pictura, care apăruse firesc la trei ani, fără să pot explica de ce și cum, am ales … medicina. În anul întâi de facultate eram vedeta seriei la anatomie și la biologie celulară, dar nu am renunțat la grafică, deși era din ce în ce mai greu. Ajungând în prezent cu scrisul, am devenit și traducătoare. Lucrurile s-au legat, trăind și crescând printre cărți, cu părinți scriitori. La un moment dat, a fost chiar o necesitate. M-am obișnuit să citesc în engleză pentru toate lucrările de specialitate din medicină, dar literatura e altceva. Am avut o experiență interesantă cu un tratat de medicină tradus de un filolog. Lucrarea nu avea nici o legătură cu textul medical. E valabilă și situația inversă. Mi-am dat seama cât de atent trebuie să fii la toate detaliile și nuanțele și la cât de diferite sunt limbajele feluritelor domenii. Cât de important e, în cazul operelor literare, să respecți atmosfera epocii sau frumusețea originalului. Dar încercările de traducere literară au mers bine pentru că am trăit printre cărți, după cum am mai spus, am citit mult, am asimilat de mică literatură de cea mai bună calitate. Am tradus piese de teatru, proză, cărți mai tehnice despre cum să scriem corect academic, spre exemplu, cărți pentru copii.

În legătură cu valențele multiple, sigur că aici există o foarte mare complexitate a situațiilor, care determină în special timpul pe care îl ai la îndemână ca să mai poți da curs și altor preocupări, pe lângă meseria de bază. E valabil nu doar la medici, ci la oricare meserie făcută nu doar „to pay the rent”. Ritmul vieții e cu totul altul în zilele noastre, astfel încât problema timpului liber e tot mai complicată. Poate de aceea unele talente lăsate în urmă sunt definite drept hobby-uri, adică doar metode de umplere a timpului liber. Să ne uităm la Cehov – toată cariera lui literară a practicat și medicina, din care se pare că a câștigat foarte puțin, oferind și consultații gratuite oamenilor săraci, și devenind în același timp unul dintre cei mai cunoscuți scriitori. Medicina este soția mea legitimă, iar literatura este amanta mea, spunea el într-o scrisoare. Putem obiecta că nu alerga prin UPU și nu suferea de Burn-Out, deci avea timp să scrie. Dar cum ar suna o astfel de afirmație? Ar însemna că într-un an sabatic am deveni cu toții urmași ai unui Cehov, singurul impediment de până atunci fiind puținătatea timpului liber. Evident că nu e așa, dar nici nu trebuie să fie. Creativitate înseamnă și satisfacția unui diagnostic corect, pornind de la o serie de informații disparate, și o operație reușită, și o pictură frumoasă, și un eseu inteligent. Dincolo de vocație, de talent, cred că e valabilă și reclama: „Dacă vrei, poți!”

Apărut în Autoportrete în oglindă, 2021