Simbolul ochiului este unul dintre cele mai puternice în multe culturi. Ochiul e considerat o „fereastră a sufletului” prin care poți „citi” multe despre cel care te privește.

„Ochii creează diversitatea lumii şi făuresc minunile”.

JoséSaramago

„Ochiul este asemeni unei oglinzi, iar obiectele vizibile sunt ca lucrurile reflectate în oglindă” spunea Avicenna în secolul 11. Încă din antichitate, teoriile despre cum funcționează ochiul uman au fost contradictorii, și nu e deloc de mirare dată fiind complexitatea acestui organ. Mulți credeau că el este activ, adică emană o lumină proprie, iar razele acesteia însuflețesc obiectele (Platon). Aristotel a fost printre primii care au respins teoria razelor care explică vederea ochiului uman, afirmând că nu este rezonabil să presupunem că ea este rezultatul a „ceva” emis de ochiul însuși. Și a fost printre primii care au intuit că mai degrabă ochiul primește razele de lumină, decât să le emită el însuși. Galen, la rândul său, își imagina un flux care curge dinspre creier către ochi prin nervul optic, flux pe care îl numea pneuma, dar mai ales are meritul de a fi descris multe dintre elementele anatomice cunoscute azi – retina, corneea, irisul, cristalinul, glandele lacrimale, pleoapele, precum și fluidele din ochi pe care le-a numit umoarea apoasă și umoarea vitroasă. Trebuie subliniat și faptul că l-au ajutat mult descoperirile unor anatomiști din Alexandria care realizau disecții. În perioada medievală, în Islam, atât în medicină, cât și în filosofie, au apărut zeci de tratate despre ochi și oftalmologie. Autorii lor, de asemenea, erau adepții teoriei conform căreia ochiul emite raze de lumină care asigură vederea. Hunain ibn Ishaq (965-1040), de exemplu, spunea că retina hrănea umoarea vitroasă și conducea spiritul vizual prin nervul optic care era gol pe dinăuntru, adică avea un lumen, ca să transmită spiritul, pneuma. Tot el menținea în centrul atenției cristalinul (Book of the Questions on the Eye).

Platon, prin faptul că a fost o personalitate atât de puternică, a dus într-o oarecare măsură la tărăgănarea cercetărilor privind natura vederii umane. În opinia lui, progresul era rezultatul raționamentelor logice și al deducțiilor matematice, și mai puțin al observării naturii. Platon credea că văzul nu este un simț foarte de încredere, atingerea obiectelor cu privirea fiind mult inferioară atingerii reale, pipăitului – cel care poate analiza un obiect pe toate fețele, pe când în cazul privirii ai mereu o latură ascunsă. Istoria lentilelor, atât de utile azi în atât de multe domenii, a fost și ea dominată de idei fixe și de preconcepții – studiul lentilelor era considerat, în Evul Mediu, infam, lipsit de onoare. Kepler acordă, în tratatul său din 1604, doar câteva pagini lentilelor și se scuză spunând că a fost convins de cineva să le pomenească. Câțiva ani mai târziu, lucrurile au evoluat datorită lui Galileo Galilei și telescopului său. Foarte greu au acceptat oamenii de știință faptul că imaginea văzută prin lentile nu este o iluzie, iar contemporanii lui Galilei, de exemplu, spuneau că se simt amețiți și nu înțeleg ce văd sau că imaginile sunt creația diavolului. De altfel, creștinii au rezolvat necunoscutele arzând sutele de mii de manuscrise ale bibliotecii din Alexandria, pierzând manuscrisele unor Platon, Aristotel sau Euclid; în general, tot ce ținea de filosofia păgână a vechilor greci a fost, încet, uitat. Primii 600 de ani ai noii civilizații creștine au fost de gheață în ceea ce privește știința și interesul pentru explicarea fenomenelor (Arthur Koestler, The Sleepwalkers). Cei care au spart, de fapt, gheața, au fost oamenii de știință din lumea arabă, în secolul 8, când începea Epoca de Aur a Islamului – cu o efervescență culturală și medicală inegalabilă. Clarke and Jacyna (Nineteenth-Century Origins of Neuroscientific Concepts, 1992) au sugerat că există trei epoci mari ale înțelegerii ochiului și vederii – cea de dinainte de Luigi Galvani (1737–1798) și a lui teorie a electricității (galvanism); cea dintre anii 1791 și 1840, când a continuat studiul galvanismului și al conducerii nervoase, și a treia, când Emil du Bois-Reymond (1818–1896) a pus bazele electrofiziologiei.

Și am ajuns în era modernă, cea a geneticii moleculare, a biochimiei, a imagisticii. Din perspectiva zilelor noastre, este ușor și tentant să dăm impresia că știm mai bine decât predecesorii noștri și să privim acele teorii cu superioritate ironică. Știm altfel lucrurile, dar avem la îndemână o serie de instrumente pe care ei le-au imaginat, trecând prin nenumărate căutări și înțelegeri ale lumii înconjurătoare; iar pe de altă parte, cum putem să fim siguri că ceea ce știm azi este adevărul? Isaac Newton spunea ‘If I have seen further, it is by standing on the shoulders of giants’. (A history of the optic nerve and its diseases, C Reeves & D Taylor, Eye, 2004).

În secolul 12,a trăit unul dintre primii intelectualiai evului mediu, cum îl numesc unii istorici, William of Conches (c.1090–c.1154), tutore al lui Henry Plantagenet. La 1000 de ani după Galen, el a păstrat totuși teoriile acestuia despre vedere și despre spiritual virtue. Ca o dovadă a teoriilor sale, William spunea că ochiul privitorului poate să fie el însuși afectat dacă se uită la un om bolnav, la o malformație sau la un alt ochi „tulburat”. La fel funcționează și „evil eye” – razele malefice trimise prin ochiul cuiva invidios sau răuvoitor pătrund în suflet prin ochiul receptorului. Ochiul malefic, evil eye, a rămas puternic ancorat în tradițiile populare din multe țări până în ziua de azi. Simbolul ochiului este unul dintre cele mai puternice, de mai bine de 3000 de ani. În toate țările și religiile lumii, ochiul are un simbolism aparte. În Grecia antică, cea mai mare amenințare pentru cineva lăudat și ridicat în slăvi în mod exagerat era ochiul malefic (deochiul) – cel lăudat se umfla în pene la propriu, credeau ei, până ajungea să se îmbolnăvească de o boală fizică sau mentală. Zeii puteau arunca doar o privire asupra celor prea încrezuți, iar forța acelei priviri îi îmbolnăvea, fără scăpare. De altfel, orice boală care nu putea fi explicată prin cauze imediate (și erau multe) era considerată urmarea privirii malefice (deochiului). La fel, cultura Islamică, dar și evreii credeau (și cred) că lauda excesivă atrage răul prin deochi. Hinduismul crede că ochiul este punctul esențial prin care un corp își poate pierde energia. Chiar și ochii frumoși și o privire intensă pot atrage ghinionul, pot lăsa vacile fără lapte sau alte nenorociri. Hindușii oferă un bol de lapte celor care aruncă priviri admirative, potențial periculoase, pentru a le contracara efectele, iar femeile din anumite regiuni ale Indiei își vopsesc ochii cu negru – acel desen frumos al pleoapelor indiencelor este de fapt o armă împotriva privirii malefice. Deochiul, la noi în țară, este și azi răspândit, ca superstiție, în toate regiunile și în toate clasele sociale. Ochiul pizmaș cum îl numesc preoții este combătut prin rugăciune (biserica mai crede și în ziua de azi că sfinții, preoții și adevărații credincioși nu sunt afectați de privirea lui și că este lucrătura diavolului) sau prin descântec, acesta din urma fiind considerat un păcat de creștini. În studiul The Electrophysiological Basis of Evil Eye Belief, psihiatrul american Colin A. Ross scrie că deochiul nu este altceva decât un flux electromagnetic de care unele persoane se pot folosi pentru a face rău. El chiar a susținut că a captat și măsurat undele electromagnetice emise de ochi, deci cel privit insistent chiar ar putea simți ceva; dar multe voci l-au contrazis și nu există încă suficiente dovezi care să explice fizic deochiul, în ciuda încercărilor. Fascinația privirii continuă, însă, indiferent de aceste analize.

Mai adaug doar iridologia, căreia i-a pus bazele Ignacz Peczely (1839–1911),metodă fără statut științific ferm de diagnosticare prin studierea irisului. Ea susține că orice afecțiune lasă urme identificabile în iris. Se zice că Peczely a murit spunând: Hic signum, ubi ulcus? („Iată semnul, unde-i boala”?).

Apărut în Steaua 10/2022