O nouă noapte în spital. Coridoarele, luminate prost, sunt deja aproape pustii. Din când în când, mai trece câte un pacient – din saloanele în care „minunea” de a avea baie proprie nu s‑a produs încă – înspre toaleta de pe hol. Drumul poate fi anevoios şi palpitant pentru cei mai vârstnici, cu paşii lor târşiţi, mersul nesigur, clătinat, privirea înceţoşată, iar destinaţia, nu mai puţin umilitoare. Uşile se deschid greu, podelele alunecă, aproape că îţi vine să renunţi înainte de a începe.

Mai există insomniacii, singuri sau în mici grupuri create spontan, aşezaţi pe băncile de lângă pereţi. O bătrânică firavă stă singură în cel mai întunecat colţ al coridorului. E mărunţică, palidă, are o boală de inimă care n‑o lasă să respire prea bine noaptea, dar şi prea mult bun simţ ca să tot deranjeze „domnişoarele de servici”. Are şi o droaie de copii, prea ocupaţi să vină s‑o vadă, au multe treburi la slujbă şi „casă grea”. Asta înseamnă că nu prea are pacheţele cu mâncare la ea, doar pâinea spitalului pe noptieră – bună şi asta, dar cam fără gust. Un bărbat masiv, cu faţa purpurie şi o respiraţie zgomotoasă, hârâită, şade mereu alături de colegul de salon, mai mărunţel şi tras la faţă, căruia îi povesteşte „politică” în fiecare noapte. Bărbatul masiv are multe neamuri la ţară şi o grămadă de borcane – pe noptieră şi între geamuri, la rece. Zacuscă, şniţele, chiftele, pâine mai bună, albă şi pufoasă (dar cam prea bine împachetate, legate strâns şi înfoliate – folia e cea mai enervantă).

Un coridor în „L”, luminat slab, gălbui, un miros amestecat de spital (cum o fi mirosul de spital?!), urină stătută, boală, vechi. Dimineaţa toate astea dispar undeva în agitaţia obişnuită a unei zile de muncă, în speranţa secretă a fiecăruia că un miracol va face să dispară lipsa aerului, rănile, durerea. Dar ele nu dispar, şi mie îmi pare bine într‑un fel, altfel cum aş putea eu să trăiesc?!

Noaptea are o viaţă proprie, întunericul e străbătut timid de becurile galbene, lucru nefiresc pentru un spital mare, unde totul ar trebui să fie „ca în filme”, alb, impecabil, luminos, impersonal, dar parcă mai sigur – oamenii ăştia ştiu ce fac, nici nu zâmbesc, sunt parte din angrenajul perfect al sistemului. În schimb, aerul ăsta de „acasă”, adică de improvizat, de abia luminat, de sărăcăcios, îţi creează o nelinişte ciudată.

Dar nu şi mie. Eu mă simt în largul meu, acum e momentul în care pot să mă plimb nestingherit (aproape, pentru că, din când în când, mai apare mopul, are viteză cam mare şi, dacă mă nimereşte, stau ameţit câteva ore). În rest, mersul celor care ies noaptea este mult prea târşit şi nesigur ca să îmi fac vreo problemă, mă pot strecura peste tot, străbat coridoarele în lung şi în lat, intru uşor pe toate uşile (mai ales pe sub ele, dar, mă rog, e un fel de a zice), mai fug de câte o flegmă (obicei prost, foarte neplăcut, chiar iritant pentru mine, însă de cele mai multe ori nu mă nimereşte). Cel mai bine e în salon, mai ales în noptiere – pot să caut nestingherit şi să cercetez mâncarea – aşa vezi cel mai bine ce fel de om e cel care zace în pat. Nimeni nu mă vede pe întuneric, doar dacă se aprinde lumina, atunci trebuie să fug şi să mă ascund prin cotloane, e uşor, că sunt subţire şi mă pot plia aproape oriunde, numai să nu fie aproape de oameni (adică să nu‑i ating – bbrrrrrrrrr!). Chiar dacă trăiesc în spital, nu suport oamenii, numai mizeria lor (sau, mai bine zis, lucrurile lor biodegradabile – că mă pot exprima şi eu ştiinţific de la o vreme).

Cel mai rău mă supără urgenţele şi soneriile, toată agitaţia iscată atunci când vine un pacient nou sau când asistentele sau medicii vin la câte un caz. Ei sunt mai grăbiţi, trebuie să fiu atent, mă ascund repede. Dar îmi place şi să mă vadă uneori, dacă nu sunt singur; figurile lor scârbite şi, mai ales, cele îngrozite – merită chiar să‑ţi rişti viaţa pentru spectacol!!

Îmi plăcea senzaţia asta pe vremea când eram tânăr; acum, când am deja opt luni, mişc mai greoi, obosesc mai repede, străbat mult mai anevoie coridoarele şi încerc să mă ascund cât mai bine când apar ei brusc, noaptea, într‑o mare de lumină (vorba vine, că şi becurile de la capul patului sunt destul de chioare); fugim ca bezmeticii unii peste alţii şi stăm ascunşi până îşi revine omul din pat. Dacă e mai gravă situaţia, ne tupilăm în alt salon, că agitaţia durează prea mult şi nu mai ai ce să faci acolo – rişti să sfârşeşti turtit complet de talpa cuiva.

Asta e povestea mea, un gândăcel de bucătărie (lumea de aici îmi zice „un scârbos de gândac roşu”), fug de oameni ziua, iar ei fug de mine noaptea. Dar am auzit un zvon, cum că ar putea să extragă un soi de antibiotic din creierul nostru, ceea ce ar fi o catastrofă. Prefer să fiu greţos, oribil, urât (v‑aţi uitat măcar o dată la mine mai atent?!?) şi să mai trăiesc încă puţin (mi‑au mai rămas vreo două luni), ca să apuc să intru şi într‑un borcănel cu untură – e singurul lucru pe care nu l‑am reuşit.