Trenul aluneca pe şine cu un sunet ritmic, iar vagoanele erau îmbâcsite, după multe ore de drum, cu un aer stătut, mirosul atât de inconfundabil al trenului amestecat cu al corpurilor transpirate. Erau anii 80, se fuma în vagoane, aerul dinăuntru era împrospătat doar prin deschiderea geamurilor, unele înţepenite şi murdare, iar aerul de afară era şi el fierbinte.

Dar lâncezeala din acele ore ale dimineţii de iulie era plăcută, pentru că deja era însoţită de speranţa că cele treisprezce ore de mers monoton se vor sfârşi şi, în curând, se va zări marea...

Marea apărea an de an după aceeaşi curbă, mai întâi vag cenuşie, apoi din ce în ce mai clară, demarcându-se două nuanţe de albastru. Şi, totuşi, de fiecare dată era aşteptată ca o mare surpriză, ca o necunoscută, ca şi cum ar fi fost posibil să nu mai fie acolo, iar bucuria era, încă, proaspătă. Apoi apăreau rând pe rând toate detaliile, oamenii pe plajă, unii deja bronzaţi, alţii abia în primele ore de plajă, umbrelele, cearşafurile, mingile colorate, valurile care se spărgeau la mal.

Urma coborârea precipitată în haltă (uneori înlocuită de coborârea la Mangalia şi un drum frumos cu „kiki-carul” până în staţiune). Apoi drumul pe jos cu bagajele pe aleea şerpuită, printre brazii „lui Ceauşescu”, până la vila cochetă ascunsă în tufe de verdeaţă. Era şi la vederea vilei aceeaşi surpriză, în fiecare an, de lucru familiar şi regăsit, era mai mult o senzaţie, pentru că deja nimeni nu se mai uita la detalii, florile păreau aceleaşi, oamenii aceiaşi, covoarele olive neschimbate, camerele aşteptau să fie ocupate.

Vila e plasată pe faleză, mare parte dintre camere având balcoanele inundate în soare, cu vedere spre mare şi plajă. Despachetarea se face cu febrilitate, deja de a doua zi nimeni nu va mai fi atent la ce îmbracă, toată vila va fi plină de nisip, de miros de alge, de sare, de corpuri bronzate de toate vârstele. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, nu plouă niciodată (oare chiar nu ploua niciodată atunci?!), e un mic paradis la malul mării, dar cu durată fixă, ceea ce probabil îl face cu adevărat plăcut. O lenevie organizată, dar neforţată, ritmată de mese şi de soare, un fel de tabără de scriitori fără instructori.

Un sentiment de libertate stăpânea pe toată lumea în zilele acelea, după-amiezile şi serile erau paşnice, neîntrerupte de ţârâit de telefoane, fără internet, dar şi fără plictiseală.

După douăzeci şi cinci de ani, maşina aleargă pe autostradă. Pe cei câţiva zeci de kilometri de autostradă. În rest, nu aleargă aproape deloc, ci mai mult stă sau alunecă greoi cu mai puţin de 60 de km/h din cauza aglomeraţiei). Drumul durează mai mult decât cel cu trenul, cu nenumărate blocaje în trafic; aerul condiţionat din maşină nu face faţă caniculei, oamenii sunt nervoşi şi se înjură, aruncă gunoaie pe geamul maşinii. Oare unde a dispărut aşteptarea aceea febrilă, unde e marea? Nimeni nu a observat-o; deja mergeau de minute bune paralel cu plaja, a, uite, e plină de scaune pliante, de umbrele identice, vărgate, şi de omuleţi bronzaţi care vorbesc la telefon.

Maşina parchează în faţa vilei, e mult mai comod aşa, se descarcă bagajele, cazarea se face repede, toată lumea e foarte amabilă. Vila e aceeaşi din exterior, tufele sunt la fel, aleea e la fel, camerele sunt cochete, renovate. Balcoanele însorite, marea frumoasă, de un albastru închis, de cerneală, valurile, nisipul. Bucuria se simte, dar de ce nu mai trece nici un fior pe şira spinării, de ce ochii se uită în larg şi văd aceleaşi lucruri, dar totul pare mai degrabă o carte poştală pe care o ţii în mână şi te aştepţi să regăseşti o stare, o senzaţie, o după-amiază leneşă de iulie? Poate pentru că nu mai cunoşti pe nimeni? Poate pentru că deja ţi-a sunat mobilul de şase ori? Deja cauţi o conexiune la internet şi simţi că n-o să ai cu ce să îţi umpli zilele?

Poate pentru că ochii copilului nu mai pot să vadă prin ochii omului mare care a ajuns acum, după douăzeci şi cinci de ani, în acelaşi balcon. Şi, de data asta, plouă la Neptun.