Metaforă şi comparaţie în medicină

text apărut în România literară, 2018

(fragment)

Medicina este definită adesea ca intersectare a artei cu ştiinţa, proporţia celor două ingrediente fiind subiect de infinite dezbateri Unii autori consideră că medicina se sprijină pe experienţă şi că diagnosticul de la patul bolnavului este o „artă”, dar experienţa individuală a fiecărui medic are la bază, şi trebuie să aibă, cunoştinţele acumulate în anii de studiu. Desigur, nu este o ştiinţă exactă, conform definiţiei din dicţionar a ştiinţelor exacte, dar nici artă pură, cel puţin nu în zilele noastre.

În rândurile de faţă, am ales să analizez un segment al conexiunii medicinei cu arta, şi anume rostul artei cuvântului în practica medicală. Utilizarea metaforei şi a comparaţiei continuă să fie extrem de răspândită şi de importantă, regăsindu-se în toate tratatele mari de medicină, în cursuri universitare, dar şi în practica de zi cu zi. Cum s-a spus, comparaţia este legată de însuşi procesul cunoaşterii umane, are „cazier” intelectual şi o largă disponibilitate pentru reveniri. Ea este act cognitiv in progress:are antecedente, o istorie, un trecut. Din această perspectivă, voi trece în revistă câteva exemple, ilustrând nu doar eficienţa practică a recursului la comparaţii şi metafore, ci şi necesitatea revizuirii lor, în unele cazuri, când realitatea sau contextul sunt diferite ori se modifică.

Înainte de apariţia medicinii moderne (medicina bazată pe dovezi) şi a nenumăratelor posibilităţi diagnostice de azi, înainte de existenţa microscopului şi a analizelor de laborator, ochiul examinatorului era vital în identificarea unei boli. Descoperirea unei culori ciudate, a unui aspect neobişnuit al pielii, feţei, urinei era esenţială pentru diagnostic, dar şi pentru perpetuarea informaţiei, o anumită culoare asociind o anumită boală. Se desprinde deja una dintre probleme – literatura anglo saxonă le foloseşte şi le traduce şi în zilele noastre, mai mult sau mai puţin adaptat fiecărei regiuni în parte, fiecărei perioade istorice. Nu o dată am fost întrebată de studenţi ce înseamnă una sau alta dintre aceste metafore sau comparaţii care abundă în tratatele de semiologie. Există, de exemplu, melena, cu scaunul „ca păcura”. Acest „ca păcura” ar trebui să trimită automat la toate celelalte caracteristici, adică negru, moale şi lucios,dar tinerii întreabă „cum arată păcura?” Aşa încât fie învăţăm şi cum arată păcura, fie renunţăm la comparaţie?

„Spune-mi şi voi uita, explică-mi şi-mi voi aminti, implică-mă şi voi învăţa” – sună un proverb chinezesc. Metaforele folosite în medicină ar trebui să stimuleze tocmai această idee. În procesul de înţelegere a unei comparaţii sau metafore, căutând un termen, traducând un altul, încercând să vizualizeze o corelaţie, viitorul medic este obligat să asimileze mai complex o noţiune medicală şi în acelaşi timp o va reţine mai uşor. Toată lumea ştie, de pildă, că un sertar se trage şi se deschide. Testul sertarului creează în mintea viitorului medic o imagine de ansamblu a modului în care se efectuează şi a semnificaţiei – un „sertar” deschis înseamnă o mobilitate patologică a articulaţiei. Cele mai frecvente comparaţii şi/sau metafore se referă la fructe, legume, animale, corpuri cereşti, arme, culori, arhitectură (sunt uzuale peste 400 de metafore şi comparaţii în medicină). Un exemplu des întâlnit: ciorchinele de strugure;sarcomul botrioid, de exemplu, (din greaca botrus, „strugure” + eidos) are un aspect caracteristic, „în ciorchine”. Mulţi dintre studenţi/medici nu cunosc, însă, etimologia cuvântului, astfel încât memorarea este mai dificilă; dacă în procesul de învăţare/predare s-ar şi explica etimologia acestor termeni, aşa cum în vremurile de odinioară viitorii medici învăţau greaca şi latina, înţelegerea noţiunii, reţinerea şi redarea ei ar fi cu mult mai simple. Pregătirea umanistă, artistică are foloase nebănuite şi în cazul profesiunilor ştiinţifice.

Este interesant şi faptul că multe metafore au rămas ca atare de-a lungul anilor şi par să ajute la înţelegerea mai bună a fenomenului, chiar dacă puţină lume are experienţa sensului iniţial. De exemplu, „claxonul de Maserati” – este evident că niciunul dintre studenţii mei nu vine la curs în Maserati şi totuşi folosirea acestei comparaţii a fost înţeleasă instinctiv şi asimilată cu claxoanele de epocă sau cu cele din desene animate. Iată alte exemple de comparaţii, uneori cu lucruri pe care poate nu le-am văzut pe viu niciodată, dar le ştim, le căutăm, le imaginăm – comparaţii arhitectonice: arcul aortic; vegetale: arborele coronarian.rădăcini/ramuri (de exemplu nervoase); animale: ochi de bufniţă sau leziunea/erupţia „în fluture”, la nivelul feţei, în lupusul eritematos sistemic; zgomot „de porumbar” – la respirator, în auscultaţie; „ţâşnitură de vapori” – la suflurile cardiace (se referă la origine la locomotivele cu aburi, dar se poate echivala şi cu zgomotul oalei sub presiune).

Un caz aparte sunt metaforele ca mod de coping cu boala. Folosirea excesivă a unor termeni militari cum ar fi „eşti un luptător”, „atacăm boala”, „ne luptăm cu boala”, cel mai adesea în oncologie, creează o relaţie de tip win-lose/câştigi-pierzi între pacient şi boala sa. Acest lucru este bun până la un moment dat, dar se poate induce şi ideea de laşitate în cazul în care pacientul ar vrea să refuze unele tratamente neplăcute, în stadiile terminale. „Nu renunţăm, nu mă dau bătut” se aude foarte des, dar care este cu adevărat momentul în care ar trebui să renunţăm? În medicina modernă, imaginea clasică a „patului de moarte” a dispărut, înlocuită fiind de aparate care piuie; probabil că muribundul şi-ar dori mai degrabă un chip familiar, decât un monitor la capul patului. Dar, pe de altă parte, poate că aceste bip-uri sunt dătătoare de speranţă până în ceasul al 12-lea? Greu de spus, mai ales că de multe ori subiectul este tabu şi discuţiile deschise, acele „ultime cuvinte”, se evită cu încăpăţânare.

Anatole Broyard (Intoxicated by My Illness: and Other Writings on Life and Death, 1992) spunea că „o metaforă poate fi tot atât de necesară în medicină precum este în literatură… poate fi tot atât de reconfortantă pentru pacient precum sunt halatul sau papucii de baie. […] doar o metaforă poate exprima uluiala şi panica, combinate cu beatitudinea persoanei ameninţate”.

Spunând pacientului „ne vom lupta cu asta”, „o să învingem”, „o să-i dai de capăt”, „eşti un luptător” induci ideea unui rezultat bun, dar nu neapărat şi pe aceea a unui drum plin de greutăţi. Şi alţi termeni medicali au sorginte militară – boală cu debut insidios, distrugem celulele albe, folosim toate armele pe care le avem, celulele canceroase invadează, atacă, pacientul e o victimă etc. Aceste noţiuni militare ar putea să aibă un efect invers – să pună o presiune foarte mare asupra pacientului, care identifică acea „luptă” cu o victorie obligatorie, astfel încât orice altă evoluţie va deveni un eşec. Schimbarea tratamentului, trecerea la medicaţia paleativă, apariţia unei complicaţii, toate vor fi percepute ca paşi înapoi şi vor crea senzaţia de „bătălie pierdută”. Mai multe studii arată că acei pacienţi care îşi identifică boala cu un „inamic” fac mai des depresie sau anxietate, calitatea vieţii este mai proastă şi mecanismele de coping devin deficitare. Pacienţii încurajaţi în mod constant să „lupte” pot să dezvolte mecanisme maladaptative de coping şi să trăiască cu ideea că este mai bine să-şi suprime emoţiile, să nu îi supere pe cei din jur (familie, echipă medicală).

Alte studii, dimpotrivă, arată că această conceptualizare creează ideea de echipă antrenată în război, unde inamicul = cancerul, comandantul = medicul, combatantul (sau victima) = pacientul, aliaţii = echipa medicală/familia şi armele teribile de luptă = chimioterapia. Dacă „lupta/bătălia” este percepută ca o experienţă de viaţă, rezultatul este unul bun. Pe forumurile pacienţilor cu cancer se poate citi: „călătoria mea cu cancerul a început în…”, „am luptat cu boala, am învins/nu am învins”; uneori preia familia contul celui decedat şi spune „X a pierdut bătălia, călătoria lui s-a încheiat aici”. Aceste metafore evită şi uşurează suferinţa, a celor implicaţi şi a celor rămaşi, creând un cadru „eroic” acolo unde de fapt totul este durere şi suferinţă.

Nicio metaforă nu poate fi definită ca fiind rea sau bună, utilă sau inutilă. Depinde foarte mult de fiecare pacient în parte, de cultura sa, de mediul din care provine, de credinţă, de familie. De aceea pacientul are ultimul cuvânt în modul în care îşi percepe boala, medicul având rolul de a oferi o oglindă mai mult sau mai puţin adecvată în care pacientul să-şi privească suferinţa.

Metaforele din practica medicală curentă, din comunicarea medic pacient nu vor dispărea probabil niciodată pentru că permit colorarea unor noţiuni seci şi abstracte şi crearea, prin intermediul artei cuvântului, a unui mediu mai accesibil, a unei modalităţi de coping cu boala.