Medicină şi artă – conexiuni şi interferenţe.

Legăturile dintre medicină şi artă sunt discutate de secole, pornind de la celebra sentinţă a lui Hippocrate „medicina este o artă”, până la folosirea artei în procesul de vindecare (art-terapie). Tema avansată în titlu îi poate privi pe medici atât în ipostaza de consumatori de artă, cât şi în cea de producători de artă, de creatori. În ambele situări este vorba, mai mult decât în cazul altor profesiuni, de o complementaritate firească. Pasiunea pentru frumos a celor care, prin meseria lor, se confruntă mai ales cu partea urâtă a vieţii omeneşti, cu boala şi suferinţa e de ordinul firescului. Nu e vorba doar de un refugiu în artă, necesar după ore lungi petrecute în teritoriul stresant al bolii, ci de recuperarea unui echilibru. Arta de a vindeca, de a ameliora disfuncţii ale trupului omenesc în spaţiul aseptic al clinicii ori al cabinetului nu exclude, ci presupune imperios admiraţia pentru trupul omenesc sănătos, pentru peisajul natural exuberant şi pentru metafora plastică. Să fii medic şi iubitor de pictură/pictor în acelaşi timp înseamnă să ocoleşti perspectiva monotonă şi monocordă, să exersezi diversitatea, să păstrezi vii mai multe feţe ale universului uman. Un bun exemplu în acest sens este Salonul de iarnă al medicilor cu cei aproape 300 de expozanţi din toată ţara de-a lungul a peste 40 de ediţii.

O incursiune în istorie scoate în evidenţă multiple relaţii între medicină şi pictură. Cultul frumuseţii trupului omenesc răsfrânt în arta antichităţii a condus la precepte şi reguli de viaţă sănătoasă în mijlocul comunităţii. Studiul anatomic secondat de migăloasele planşe oscilând între artă şi ştiinţă, privirea atentă asupra detaliilor slujesc deopotrivă acurateţei desenului şi înţelegerii exacte a mecanismelor de funcţionare a organismului uman. Leonardo da Vinci, de exemplu, şi-a însuşit primele noţiuni de anatomie pe vremea uceniciei sale în atelierul lui Verrocchio. Acesta insista asupra importanţei studiului anatomiei umane, pentru a reda mai exact corpul omenesc şi în special mişcările acestuia. În calitate de artist pasionat de anatomie, Leonardo da Vinci a devenit curând un veritabil specialist în „anatomie topografică”. A făcut un număr impresionant de studii, constând în desene amănunţite de muşchi, tendoane, oase ale scheletului omenesc, adevărate lecţii de anatomie, a căror precizie se regăseşte în toate lucrările sale. S-a spus adesea că dacă toată această operă a lui Leonardo da Vinci ar fi fost publicată ar fi constituit un atlas de anatomie unic şi ar fi contribuit chiar la progresul medicinii.

Reprezentarea în vechi opere de artă, în special în perioada Renaşterii, a unor simptome şi semne de boli este utilizată de semiologii de azi pentru a reconstitui configuraţia societăţilor revolute din punctul de vedere al prezenţei şi gestionării unei anumite afecţiuni. Rămânând la Leonardo da Vinci, despre chipul celebrei Mona Lisa au curs râuri de cerneală. S-a spus că are un zâmbet enigmatic şi o privire care te urmăreşte. Un profesor italian de anatomie patologică de la Universitatea de Medicină din Palermo, Vito Franco, a analizat numeroase opere ale Renaşterii ajungând la concluzii mai mult sau mai puţin acceptate în ceea ce priveşte bolile de care sufereau personaje celebre (http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/8444202.stm). Mona Lisa, în viziunea lui, ar suferi de hipercolesterolemie, lucru sugerat de depozitele de grăsime de la nivelul ochilor, sub forma aşa numitei xantelasme, precum şi de lipoamele de la nivelul mâinilor. Pictorul Renaşterii era înclinat să redea cu mare precizie detaliile modelului său, de aceea aceste tablouri pot constitui adevărate lecţii de medicină şi ne arată omul vulnerabil, dincolo de legendă. Are rost să privim astfel un tablou faimos? Care este câştigul? Greu de spus din punctul de vedere al privitorului „obişnuit”. Din punctul de vedere al unui medic, indiferent de specialitatea sa, sau al oricărei minţi iscoditoare, este un joc detectivistic plin de farmec. Controverse există, ca în oricare alt domeniu. Unii spun că Mona Lisa era însărcinată, alţii că este de fapt un autoportret, alţii că în varianta originală era plină de păr pe faţă şi suferea de boala ovarului polichistic. Nu este o încercare de discreditare a unei opere de artă (şi vorbim în general, nu doar de Mona Lisa), ci mai degrabă de o încercare de întoarcere în timp şi de exersarea unor cunoştinţe care nu te pot face să priveşti superficial un chip sau un trup omenesc.

Tot Vito Franco a identificat sindromul Marfan (boală a ţesutului conjunctiv care face ca persoana suferindă să fie mai înaltă decât media, cu membre lungi şi subţiri şi degete la fel – se presupune că şi Paganini suferea de o astfel de maladie, ceea ce ar fi putut servi talentului său special). Tabloul este Portretul unui tânăr al lui Botticelli. De sindromul Marfan ar suferi şi Madona cu gâtul lung a lui Parmigianino, expusă în Galeriile Uffizi din Florenţa. O altă Madonă celebră, a lui Piero de la Francesca, ar suferi, printre altele, de guşă, credibilă având în vedere că modelul, o fată de la ţară, consuma cel mai probabil apă de ploaie săracă în iod. Infanta Margarita din tabloul celebru al lui Velasquez, Las Meninas, ar putea suferi de sindromul Albright, boală genetică asociată cu pubertatea precoce. În celebra Şcoala din Atena a lui Rafael este pictat, printre alţii, însuşi Michelangelo, gânditor şi trist, dar şi cu nişte formaţiuni nodulare la nivelul genunchilor, ceea ce ar putea indica prezenţa excesului de acid uric, care se asociază cu dureri ale articulaţiilor, pietre la rinichi, şi aşa numiţii tofi gutoşi de la nivelul articulaţiilor. Se ştie că Michelangelo a trăit luni de zile cu pâine şi vin, pe vremea când lucra frenetic la Capela Sixtină, fapt care ar putea duce la apariţia unui exces de acid uric.

Un exemplu de redare a bolii în pictură este pictorul olandez Dick Ket (n. 1902) care suferea de o boală congenitală severă a inimii. Autoportretele sale sunt un adevărat şi trist jurnal al evoluţiei bolii sale până la moartea survenită în 1940. El îşi pictează modificările de la nivelul degetelor, consecinţă a bolii de inimă, sau venele dilatate de la nivelul gâtului, altă expresie a bolii. Un pictor mai puţin cunoscut, care era şi medic în acelaşi timp, a redat într-o pictură realistă prima tentativă de radioterapie pentru cancerul de sân, executată de însuşi pictorul medic Georges Chicotot (1868-1921). Avem, aşadar, în acelaşi timp, o operă de artă şi un manual de istorie.

Frecventarea operelor de artă (ca producător ori consumator fidel şi pasionat) contribuie la o îmbunătăţire a acuităţii ochiului, medicul devenind un mai bun clinician, în stare să remarce cele mai mărunte detalii din „desenul” chipului pacientului. În acest sens, s-a ajuns la ideea de a introduce ca materie facultativă în cadrul facultăţilor de medicină ore de analiză activă şi ghidată a unor opere de artă celebre. Examenul obiectiv al pacientului este un pas vital spre formularea diagnosticului. Cu toate acestea, studiile (Goldstein et al, 2005) arată că timpul acordat examenului obiectiv şi calitatea acestuia sunt în scădere dramatică, lăsând locul unor investigaţii de laborator mult mai scumpe. O soluţie potenţială ar putea fi „visual literacy” sau competenţa vizuală – abilitatea de a găsi înţelesuri în imagini. Aplicat la medicină, ar însemna capacitatea de a explica fiziopatologic indiciile vizuale. La Harvard Medical and Dental School a fost conceput un curs interdisciplinar pentru studenţii la medicină din anii 1 şi 2. Scopul – analiza ghidată a unor opere de artă, familiarizarea cu unele concepte elementare ale artelor plastice şi aplicarea acestor cunoştinţe în practica medicală. Exerciţiile de observare sunt facilitate de profesori de artă specializaţi în Strategiile de Gândire Vizuală, metodă care utilizează discuţiile pe teme de artă pentru a dezvolta gândirea critică, abilităţile de comunicare şi competenţa vizuală. Participanţilor la curs li s-a ameliorat simţitor capacitatea de a descrie o imagine/leziune/radiografie etc. Descrierile lor au fost mult mai acurate, mai subtile, au făcut comparaţii şi analize minuţioase, folosind limbajul „artistic” – culoare, simetrie, contur. A crescut semnificativ atenţia la expresiile feţei pacientului, gesturi, stare de spirit. S-a ajuns la concluzia că o privire activă, aşa numita „Active looking”, ajută la rezolvarea unei „probleme vizuale” în artă şi medicină deopotrivă (Naghshineh S et al, 2008). În Marea Britanie, profesorul Michael Baum organizează ture „de gardă” la Galeria Naţională din Londra unde le arată studenţilor diferite opere de artă şi îi îndeamnă să găsească detalii, explicaţii, indicii, asemenea unor detectivi, metodă cunoscută, de altfel, sub denumirea de „clues on canvas”. Studentul este stimulat să vadă mai mult, mai atent, dincolo de câştigul evident de a-şi petrece timpul printre opere de artă celebre.

Să mai amintim aici influenţa bolii unor artişti asupra operelor lor. Exemplele sunt multe şi celebre. Despre Van Gogh s-a scris enorm, despre celebrele lui stări de spirit schimbătoare şi comportamentul haotic, iar diagnosticele au oscilat de la psihoza maniaco-depresivă la schizofrenie sau mai puţin cunoscutul sindrom Ménière, care afectează printre altele echilibrul, dar poate provoca şi zgomote supărătoare în urechi care ar fi putut duce la gestul extrem şi binecunoscut al automutilării. Ani de-a rândul, Goya a fost pictorul curţii regale. La un moment dat, a fost lovit de o boală care i-a provocat o depresie severă şi surzenie (nu se ştie exact nici astăzi care este natura acestei boli). Surzenia îl izolează de lume şi îl eliberează de convenţia picturii oficiale. La aproape cincizeci de ani, îşi schimbă complet stilul şi porneşte într-o incursiune crudă în tenebrele sufletului omenesc. Trecând de la portretele luminoase şi clasice ale figurilor regale la „Somnul raţiunii naşte monştri”, se poate ghici evoluţia bolii şi a suferinţei sale. Oricare dintre aceste boli şi-ar fi pus, desigur, amprenta şi asupra artei celui suferind, rezultatul fiind operele deloc „liniştite” pe care le admirăm astăzi. Ar fi, însă, simplist să spunem că toate marile genii sufereau de fapt de boli rare sau ciudate care au dus, prin combinaţie cu talentul, la creaţii peste medie, care au învins timpul; sau, invers, că toţi cei care au pictat „cuminte” au fost perfect sănătoşi. Tot astfel, că geniul este explicat medical (o combinaţie de anomalii fizice şi chimice) şi că aceste anomalii sunt cumva necesare pentru a rămâne în istorie – iată o concluzie cel puţin forţată. (apărut în revista Steaua, 2014)