Lumea fără cărți

O lume din care au dispărut complet cărțile? Greu de imaginat! Mai ales cei pentru care cititul este un mod de viață sau măcar un mod de a petrece cu folos timpul liber nu ar putea să conceapă o astfel de realitate. Am citit pe un blog (thecuriousreader.in) un articol despre romanul distopic al lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, articol care, pornind de la subiectul cărții, încerca să croiască o astfel de lume în 2019, înainte ca pandemia pe care o străbatem să ne arunce ea însăși într-o distopie sanitară. O banare absolută a cărților nu a existat niciodată, nici în vremurile în care se ardeau cărți – inchizitorii o făceau cu cele care contraziceau dogma, naziștii o făceau cu cărțile „indezirabile”, în special evreiești –, dar au fost departe de a câștiga războiul cu cuvântul scris.

Dar cum ar fi o lume în care, cu adevărat, n-ar mai exista cărți? În romanul lui Bradbury, ele sunt interzise și arse oriunde sunt găsite. Forma alternativă de entertainment găsită – televiziunea, micul ecran. Apărea, astfel, dependența de imagine și de distracția oferită de ea, consumatoare de timp și adesea lipsită de orice alt beneficiu decât simpla petrecere a timpului liber. Fără a învăța ceva nou, fără a fi nevoie să prelucreze vreo informație, doar înglobarea unor imagini colorate și gălăgioase care, pe moment, pot antrena creierul în distracție, în dis-tragere de la chestiunile importante ori greu solubile ale vieții. În 2019, autoarea blogului constata că acest lucru se întâmplă tot mai mult în zilele noastre deși, pe de altă parte, multe studii arată că lumea citește în continuare, ba chiar preferă cartea fizică, mirosul ei specific de hârtie nouă sau de bibliotecă prăfuită. Cu toate astea, e-book-urile câștigă încet, dar sigur teren, librăriile mici dispar (fenomen accentuat în anul pandemiei) și crește, tot încet, dar sigur, preferința pentru audiobook-uri. În ceea ce privește folosirea acestora din urmă, au existat multe discuții, unele voci afirmând că nu este un citit „real”, că ar fi o înșelăciune. De fapt, unele studii de neurologie au demonstrat că, indiferent dacă o carte este citită sau ascultată, se activează exact aceleași regiuni cognitive și emoționale din creierul uman, deci neocortexul oferă aceeași semnificație semantică atât cuvântului citit, cât și celui auzit, în cadrul procesului de comunicare. Aș mai adăuga faptul că multe studii se referă la „citit” pur și simplu, insistând eventual asupra numărului de cuvinte sau de pagini/zi, dar fără a preciza ce se citește – literatură de specialitate, beletristică, cărți cu conținut motivațional, sau textul de pe cutia de lapte?

Dacă ne întoarcem la Bradbury și lumea lui fără cărți, ne putem imagina miliarde de omuleți (s-a vorbit, de altminteri, despre „micșorarea” omului) rupți de realitate, stând în fața unor ecrane din care curg constant imagini, sunete, la un moment dat și informații, dar din ce în ce mai puțin filtrate de o minte îmbuibată deja de realitatea virtuală. Desigur, și cuvântul scris oferă o lume imaginară, dar fără a se bucura de efectul hipnotic al imaginii în mișcare și al sunetului – mult mai facil de integrat. Lumea exterioară va părea din ce în ce mai departe, ba chiar va fi văzută tot prin filtrul ecranelor. Dacă ne gândim din nou, prin comparație, la ce se întâmplă azi, cu sau fără pandemie, ajungem să vedem luna plină de afară doar pe Instagram, ignorând faptul banal că am putea să ieșim pe balcon să ne uităm la ea. Ne îmbrăcăm după cum ne arată telefonul fără ca măcar să scoatem nasul pe geam – dacă telefonul spune că afară plouă, așa trebuie să fie, e doar o ciudățenie faptul că afară e soare. Ceea ce văd omuleții distopici la televizor (la fel de bine pot să fie monitoarele laptopurilor) devine lege, mod de viață, iar lumea reală este tot mai palidă. La fel, interacțiunile dintre oameni. Sau, dacă ele mai există, sunt dominate de agresivitate pentru că s-a pierdut ideea de comunicare, de schimb de idei, de înțelegere. La copii, utilizarea excesivă a televizorului/ecranului în general crește agresivitatea față de ceilalți și scade capacitatea de comunicare prin limbaj. Fără cărți, cu ochii ațintiți doar „la televizor” (dar aici includ și tot ce înseamnă social-media), creierele noastre ar fi într-un permanent stand-by, absorbind informație nefiltrată, mulțumite de divertismentul superficial, care nu solicită deloc gândirea și nu stimulează conexiunile sau analiza. Ignoranța rezultată astfel, într-o lume pasivă, este terenul ideal al înfloririi dictaturilor, regimurilor totalitare. Mergând tot pe ideea distopiei lui Bradbury, guvernele care au interzis cărțile controlează totul prin ecranele luminoase, iar omul care nu mai citește nimic nu își mai pune întrebări, nu se miră, nu are îndoieli și nu observă tirania din afara bulei proprii. “They (books) show the pores in the face of life. The comfortable people want only wax moon faces, poreless, hairless, expressionless” (Bradbury, Fahrenheit).

Este inutil să mai spun că, dacă toată cunoașterea din cărți ar dispărea, dacă nu am mai avea acces la nimic din ceea ce a fost vreodată inventat sau descoperit, am lua-o zi de zi de la zero, exact ca în „Ziua cârtiței”. O lume fără cărți ar însemna o lume fără istorie – ceea ce lumea de azi pare să ignore, chiar cu toate cărțile la dispoziție. Aceasta ar putea deveni o realitate în viitorul apropiat – o lume plină de cărți, dar pe care nu le mai citește nimeni. De aici afirmația halucinantă – „nu am cum să știu nimic despre X, a trăit înainte să mă nasc eu, deci nici nu mă poate interesa”. Este o opinie pe care o aud tot mai des și mi se pare greu de înțeles, înfricoșătoare. Sigur, azi informația este la un click distanță, până acolo încât mulți caută pe google și cât fac 2x2. Dar și acea informație vastă, „urcată” de acuma pe net, tot din cărți vine! Din ceea ce au gândit alții înaintea noastră, iar noi azi nici măcar nu mai înțelegem.

Ceea ce aduce cititul în plus față de orice altceva (film, documentar) este folosirea imaginației pentru a umple „golurile” din text. Ne obligă să vizualizăm, să analizăm, să înțelegem alte perspective. Ne permite să călătorim în jurul lumii din fotoliu. Replica auzită destul de des „nu citesc, prefer să trăiesc” este pe cât de superficială, pe atât de idioată. Ca și cum orice om, din orice colț de planetă, ar putea vreodată să trăiască ceea ce este cuprins într-un roman. Ca și cum aș spune – decât să merg la un muzeu, mai bine mă apuc eu de pictat niște Rembrandt.

Pe de altă parte, a fost dovedit prin numeroase studii că cititul ne face, cu adevărat, mai deștepți. Altfel spus, cititul crește cantitatea de substanță albă de la nivelul creierului, ceea ce duce la îmbunătățirea conexiunilor, la o mai bună procesare a informației și la creșterea empatiei. Acest lucru se întâmplă cu atât mai mult dacă cititul are loc în altă limbă. Multe studii au fost făcute la copii, subliniind importanța cititului de la vârste fragede. Dezvoltarea noastră din copilărie este un proces complex, prin care fiecare individ capătă o serie de calități necesare adaptării mai bune la tot ceea ce înseamnă mediu înconjurător. Structurile neuronale se dezvoltă cel mai mult și cel mai complex în primii ani de viață, chiar dacă acest proces este continuu. Acei câțiva ani din copilărie sunt cruciali pentru o bună dezvoltare și s-a dovedit prin multe cercetări, unele pe număr foarte mare de participanți, că educația din primii ani ai vieții duce la formarea unui adult mai bine adaptat, mai responsabil și cu înclinație mai redusă spre acțiuni antisociale. Unul dintre elementele cruciale în această dezvoltare este cartea, alături de jucăriile cu rol educativ. Cititul cărților este văzut ca unul dintre cei mai puternici factori care pot ajuta la dezvoltarea creierului uman, precum și la stimularea intelectuală și psihologică a unui copil. UNICEF chiar a introdus ca indicator al creșterii și îngrijirii optime a unui copil cititul de cărți/povestitul. Comuniunea părinte-copil în cititul/privitul unei cărți ilustrate este un factor cheie în dezvoltarea emoțională a copilului. Nu în ultimul rând, cititul cărților din copilărie ajută la dezvoltarea limbajului, la o comunicare mai bună cu ceilalți copii, la o dezvoltare cognitivă net superioară. Copilul mic, chiar înainte de a învăța el însuși să citească, trebuie să ia cartea în mână, să o simtă, să întoarcă singur paginile – fapte care îi provoacă bucurie, dar îi dezvoltă și coordonarea motorie. Nu fac aici o comparație între coordonarea motorie dezvoltată prin răsfoirea unei cărți și cea dezvoltată prin butonarea telefoanelor sau a tabletelor, probabil că beneficiul asupra mișcărilor fine este oarecum același, dar în cazul cărților lumina vine dinspre copil, nu dinspre device. Familiarizarea cu limbajul scris ar putea oferi copiilor posibilitatea de a învăța să citească în același mod în care învață limba vorbită. O modalitate de „scufundare” în limbajul scris este tocmai cititul cu voce tare pentru copii, de care vorbeam și mai sus, începând de la vârste foarte fragede, chiar de la 4 luni – arată unele cercetări; și asta deoarece vocabularul din cărțile ilustrate este mult mai bogat și mai complex decât cel pe care adulții au, în general, tendința să îl folosească cu cei mici - onomatopee fără sens, repetitive. Prin urmare, citirea cu voce tare a cărților îi expune pe copii la o complexitate lingvistică și cognitivă care nu se regăsește în mod obișnuit în vorbirea folosită de adulți în fața lor.

Iată câteva răspunsuri ale unor autori (și ilustratori) de literatură pentru copii la un sondaj realizat de The Guardian în 2015: „Nu pot trăi fără cărți pentru că ele sunt o fereastră către lumea întreagă și tot ce e dincolo de ea. Când eram copil mic cititul mi se părea foarte dificil și îl uram mai mult chiar decât mersul la școală sau pe surorile mai mari sau ploaia când erau orele de joacă. Nimeni nu mă putea convinge. Până când un profesor de la clasele primare (aveam 8 ani) a reușit să mă convingă de faptul că cititul și cărțile sunt distractive” (Steven Butler); „Nu aș putea să trăiesc fără cărți pentru că ele au fost evadarea mea în duminicile ploioase sau în serile întunecate. Mi-au aprins imaginația și mi-au deschis lumi noi. Spre deosebire de filme sau TV, atunci când citești o carte trebuie să vizualizezi singur totul. Oamenii, creaturile, locurile se creează în mintea ta pe măsură ce cuvintele curg. Crescând, am desenat adesea personajele și scenele din cărțile mele preferate. Și fac asta și acum, dar de data asta e chiar slujba mea. Chiar înainte să pot citi singur, cărțile m-au uimit și mi-au inspirat viața și arta” (Jonny Duddle); „Nu pot trăi fără cărți pentru că ele au fost viața mea. Unii oameni cred ca dacă scrii cărți sau citești foarte mult ești rupt de realitate. De fapt, este exact contrariul – arta în general, și cărțile în special, sunt căi spre înțelegerea lumii în care trăim, iar eu personal cred că lumea este mult mai frumoasă prin transformările magice pe care le pot aduce cuvintele” (Marcus Sedgwick).

Cititul împreună cu părinții (sau mai bine spus vârsta fragedă a copilăriei care impune ca părintele să citească celui mic) este supus riscului citirii manipulatoare – părintele sare anumite pasaje care i se par triste sau dure sau explică o carte prin prisma gândirii sale, ceea ce este normal și logic, dar poate, într-o oarecare măsură, să anuleze unele aspecte ale rolului lecturii, tocmai capacitatea de a analiza și de a discerne adevărul de minciună, binele de rău, fantasticul de realitate. Scrisesem un text nu de mult despre felul în care se cenzurează poveștile copilăriei, despre poziția luată de unele „vedete” ale zilelor noastre care afirmau că nu își lasă copiii să citească Albă ca Zăpada pentru că este sexistă, unele benzi desenate au devenit, peste noapte, prea violente sau rasiste. Spuneam și atunci și o repet: nu îmi amintesc ca Frații Grimm să îmi fi trezit instincte criminale și, dacă ar fi făcut-o, cu siguranță motivele ar fi fost mult mai complexe. Dar, pe de altă parte, evident că este important CE anume citește adultul copilului, ce informație îi furnizează și sub ce formă. Discuția în privința calității este, probabil, nesfârșită. Timpul decide ceea ce este valoros, o expresie mult folosită, dar, oare, adevărată? Am asistat nu de mult la o polemică pe FB despre ce înseamnă scriitor și carte „adevărată”. De ce citește lumea o carte scrisă de un personaj celebru, dar fără „școala de scris cărți” în CV? Răspunsul ar fi „de ce nu?” Dacă cititorii se regăsesc în vreun fel în acea carte – ea este literatură și omul este scriitor. Exact așa cum are dreptul să picteze cineva și fără să fi absolvit institutele de arte plastice, iar un absolvent cu multe ore de studiu să se piardă în anonimatul istoriei. Polemica este inutilă, calitatea o pot stabili criticii literari, dar nici ei nu oferă garanția durabilității. Cei care spun azi că degeaba vinde X mii de cărți, doar pentru că este celebru, pentru că doar timpul îi va dovedi valoarea, s-ar putea sa aibă o mare surpriză.

Revenind la copii, cărțile clasice ale literaturii sunt cel mai mult folosite și in ziua de azi, reeditate sau nu, cu poze și ilustrații colorate care să susțină narațiunea, extrem de importante la vârstă fragedă, când sunt principalul punct de atracție. Am auzit povestea unui părinte care a început el să scrie cărți pentru copii, ca să evite violența din cele existente. Ideea de a scrie cărți noi pentru copii este, evident, bună și lăudabilă – nici măcar nu trebuie subliniat acest lucru; problema apare din cauza ideii că cele „vechi” sunt depășite și noi le înlocuim pentru că nu mai sunt actuale, copilul „modern” nu mai înțelege Ispirescu sau Frații Grimm, ele conțin scene și situații „depășite” istoric. Aceste afirmații sunt cel puțin alarmante și se regăsesc, de fapt, la toate vârstele, nu doar la literatura pentru copii. Dacă le-am lua în serios, am ajunge tot la o „Ziua Cârtiței” mai specială, în care fiecare dintre noi ne scriem o carte care să nu ne streseze deloc și o citim doar pe aceea.

Pe de altă parte, apare capcana noțiunii de carte frumoasă, lucioasă și colorată și atât. Da, cartea este un obiect, dar care trebuie descoperit în întregime, cu text si culoare (am ilustrat eu însămi cărți pentru copii, așadar nu minimalizez importanța unei ilustrații frumoase; dimpotrivă, ea poate ridica un text, sau poate chiar reprezenta 90% din carte). Copilul evoluează repede și la fel ar trebui să evolueze și înțelegerea lecturii. Am auzit plângeri ale părinților care spuneau că, dacă este prea mult text compact, copilul (deja de vârstă școlară, nu de grădiniță!) nu se mai poate concentra, își pierde interesul pentru că nu înțelege o frază lungă. Uneori cartea vine gata explicată, prescurtată, „pe înțelesul tuturor”, ceea ce îi scade mult mirajul.

Din nou cu trimitere la întrebarea „cum ar fi lumea fără scriitori?” – văzusem în lunile acestea o dispută legată de meseriile esențiale în pandemie. Am văzut oameni de cultură indignați de faptul că nu sunt considerați esențiali (nu doar scriitori, ci și actori, muzicieni, artiști plastici). Făcând cumva parte din ambele tabere și străbătând această criză sanitară ca medic, pot să afirm că scriitorul nu este „esențial” ca meserie, în aceste momente. Nu are contact direct cu moartea, cu bolnavul, nu este expus pericolului (mai mult decât oricare alt cetățean), iar participarea lui la „binele general”, în timpul strict prezent, se face mai ales prin social media. Un val similar de indignare a avut loc în mediul online și ca urmare a unui studiu desfășurat în Singapore (publicat de The Straits Times)din care reieșea că respondenții îi consideră pe artiști ca fiind cei mai ne-esențiali lucrători. Firește, au urmat luări de poziție din partea multor personalități din diferite domenii care subliniau faptul că tot ceea ce ne-a destins, distras, distrat și relaxat în pandemie a fost, în fapt, creat de ei; au fost luări de poziție ale medicilor din prima linie care spuneau că fără pictură, muzică, artă nimeni nu poate trăi. Dar problema părea, din nou, falsă, o dată ce a fost explicat sensul chestionarului. Meseriile fuseseră, într-adevăr, clasificate de la extrem de importante/esențiale la absolut ne-esențiale, dar subliniindu-se ideea că esențial echivalează cu „basic human needs”, totul venind în contextul special al crizei sanitare pe care o traversăm. Desigur, basic human needspoate fi și este și arta, dar în sensul de supraviețuire imediată, fizică, rămânem la medicină. Personal, sper să fie doar false probleme, tensiuni create de pandemie, și nu un trend al viitorului. Nimeni nu poate să pună la îndoială rolul culturii, nici pe timp de pace, nici în război, fie el sanitar, mediatic sau real; cultura suferă enorm în această perioadă, în special acolo unde publicul este vital. Dar, în majoritatea țărilor europene, cititul de cărți și cumpărarea lor au crescut în ultimul an, lectura fiind prin excelență o activitate solitară.

Cât se poate omenește prevedea, lumea va rămâne încă multă vreme una profund îndatorată cărților și celor care le scriu. Printre meseriile esențiale ale unui viitor cât de cât luminos, se numără, fără îndoilaă, și aceea de cititor.

Inclus în antologia Scriitorul și Lumea, 2021