Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

Limbaj și (non)comunicare

Limbaj și (non)comunicare

 

Informația, în zilele noastre, este extrem de ușor de căutat și de găsit, dar este ea, oare, și corectă? Pe de altă parte, chiar și corectă fiind, cât și cum este ea înțeleasă?

Nu o dată, am rămas uimită cât de greșite erau unele informații medicale din presă (care se presupune că se informează înainte de a transmite ceva). Jurnalistul scria după ureche, dând de bună o enormitate. Mi-am dat seama cât de puțin te poți baza pe ORICE tip de informație din mediul online și cât de critic trebuie citit totul; dar și de pericolul imediat următor, un fel de „sindrom al cetățeanului turmentat”: nu mai cred nimic fiindcă toți mint! Dar, totuși, eu, pacientul, „cu cine votez”, în cine trebuie și pot să am încredere dacă nu tot ce „stă scris” e și adevărat? În domeniul medical, în principiu avem încredere în medicina bazată pe dovezi, adică în acele studii/articole care ilustrează o cercetare desfășurată pe un număr mare de oameni și care poate să aibă o semnificație statistică. Evident, și aici pot să apară erori; unii pot să preia o informație trunchiat și să o interpreteze în registrul dorit. Pentru că medicina nu este matematică.

Non-comunicarea pare că se adâncește, în mod paradoxal, în era comunicării – nu ne mai înțelegem unii pe alții, nu avem încredere, răbdare, nu ascultăm, credem că le știm pe toate. Literatura de specialitate din toată lumea încearcă să analizeze limbajul medical accesibil „consumatorilor”, ba chiar există asociații care studiază limbajul din materialele de popularizare a informației medicale, astfel încât să se micșoreze gap-ul în comunicarea medic–pacient, dar să existe și o siguranță mai mare că, atunci când se caută o informație în mediul online, ea este percepută corect de toată lumea.

Adesea medicii sunt acuzați că folosesc un limbaj cifrat (ca și scrisul lor, legendar indescifrabil!), cu termeni absconși, fără a încerca să se adapteze celui pe care îl au în față. Vocabularul medical laic este diferit de cel științific prin semantică, lexic și la nivel explicativ – lucru care îngreunează nu doar comunicarea personală, ci și procesarea corectă a informațiilor medicale și aplicarea lor, în special în cazul tratamentelor „împrumutate” de la alții pe simptome incomplete. Pacienții (sau health consumers – termen mai larg folosit în literatura anglo-saxonă care include și persoanele sănătoase, dar care caută informații medicale variate) se bazează din ce în ce mai mult pe lectura informațiilor medicale (în special de pe internet), de aceea înțelegerea corectă a celor citite este esențială, dacă nu chiar vitală. Sunt exemple recente cu diete „minune” care au făcut victime sau cu medicamente „nevinovate”, pentru că sunt din plante, și care au dus pacientul la insuficiență renală și dializă. Riscul de a intra pe site-uri sponsorizate de firme care comercializează „medicamente minune” pentru absolut toate simptomele existente este enorm, iar discernământul pacientului devine esențial. Situația e complicată și de nenumăratele diferențe culturale, de educație etc. care nu pot fi acoperite de un limbaj medical laic „universal”.

În literatură (Kleinman, 1978) este dat un exemplu în care o pacientă cu edem pulmonar își inducea vărsături pe perioada spitalizării și se străduia să urineze cât mai des pentru că înregistrase informația că are un „exces de apă în organism”, iar ea încerca să îl elimine. Urinatul frecvent apare ca urmare a administrării de diuretice și chiar ajută în această boală, dar vărsăturile, cu siguranță nu. Am întâlnit eu însămi un pacient cu edem pulmonar care refuza să mai bea apă, tot ca urmare a procesării greșite a expresiei „exces de apă în plămâni”, dar asta probabil și din cauza livrării „pe jumătate” a explicației de către personalul medical. Un alt exemplu, din urgență – tot un edem pulmonar acut în care pe primul loc, ca simptom, e o senzație de sufocare extremă; s-a administrat medicația necesară, inclusiv diureticul de care pomeneam mai sus, de la care se așteaptă urinatul relativ rapid și „ușurarea” plămânilor. Pacientei i s-a spus că „va avea câteva micțiuni” și se va simți mai bine. Având în vedere starea clinică, dar și lipsa unor condiții de intimitate, urinatul urma să aibă loc într-un salon mare, într-un recipient… oarecare. Neînțelegerea termenului „micțiune”, combinată cu jena au determinat pacienta să își inhibe cu forță și încăpățânare urinatul, deși starea ei clinică era precară și anxiogenă. La un moment dat, cineva a avut ideea genială de a striga: „Buni, dă drumul la pipi că mori aici!”. Situația s-a încheiat cu bine și cu râsete de ambele părți. O altă situație frecventă este și cea a transmiterii unor diagnostice. Exemplu – „cred că am angină, că așa mi-a spus vecina, că are și ea, dar totuși pe internet scrie că la angină te doare gâtul și ai febră, iar eu nu am deloc” (angina pectorală versus angina streptococică, citite de-a valma!). Nu de puține ori, se împrumută medicamente din vecini, fiindcă seamănă simptomele și doctorii, oricum, sunt vai de capul lor. La ei, rezultat pozitiv e de rău!

Discuția față în față medic–pacient oferă avantajul că termenii pot fi explicați. Cel puțin teoretic, pentru că și aici intervin o serie de situații – în special lipsa timpului –, care fac ca unele lucruri să rămână în aer. Dar nu întotdeauna este vorba de lipsa de comunicare sau de explicarea insuficientă a termenilor. Aud tot mai des „dar ați spus că”… Revăd fișa pacientului și nu găsesc nicăieri că aș fi spus așa ceva, uneori am notat chiar contrariul și, totuși, nu s-a înțeles corect mesajul. Să fie de vină valul de informații necenzurate care circulă pe internet? Să fie ideile preconcepute cu care vine omul la cabinet? Anxietatea? Graba noastră involuntară și convingerea că înțelegem la fel cuvinte precum cronic, recurent, recidivant, control la nevoie, dacă… etc.? Nu am un răspuns la această întrebare. NU vreau să generalizez, dar situația nu este de neglijat, cu atât mai mult cu cât vorbim, adesea, despre oameni cu studii superioare, cu job stabil și cultură medie, nu e vorba de altă limbă, de regionalisme, de alt mediu cultural, religie etc. Nu știu exact unde se rupe comunicarea și din ce moment vorbește fiecare în legea lui. Fenomenul e, de altminteri, identificabil la scara întregii societăți.

Problema e, totuși, veche. În anii de după al Doilea Război Mondial, un studiu pe un lot mai mare de pacienți și voluntari arăta un procent destul de mic de cuvinte medicale înțelese de pacienți (Seligmann, 1957). Iar în cazul unui pacient cu un diagnostic cunoscut, cunoștințele lui legate de propria boală erau surprinzător de reduse. Care erau motivele enunțate atunci? Pacienții resping în mod inconștient și involuntar explicațiile privind propria boală. Medicul nu explică suficient boala – din lipsă de timp, de dispoziție sau din convingerea că pacientul nu trebuie să știe chiar tot. Prietenii și familia știu mai multe despre boală decât însuși pacientul, medicul comunicând mai ușor și mai liber cu aceștia. Nu în ultimul rând, medicii subestimează capacitatea de înțelegere a termenilor medicali, prea tehnici, de către pacient, de aceea reduc explicațiile, iar pacientul nu întreabă și, astfel, apare un cerc vicios. Unele aspecte sunt încă valabile astăzi, în era Internetului. S-a adăugat, însă, siguranța că înțelegem mai mult și mai bine fără a avea nevoie de profesioniști, ceea ce e cu totul eronat. Informarea da, se poate realiza prin multe căi. Dar atât. Nu cred că cineva are curajul să își repare motorul mașinii după indicații printate de pe internet, buchisind pas cu pas etapele – exact ca în MASH când, la dezamorsarea unei grenade, citeau „se scoate siguranța... Ok, am scos-o, dar doar după ce s-a fixat cuiul…”.

La noi în țară, informația medicală autorizată, care să circule pe fluturași, în broșuri informative etc., nu este abundentă, în schimb există nenumărate site-uri, reclame la liber ale unor medicamente „miraculoase” sau forumuri pe care „informația medicală” circulă în rafale amețitoare și, nu de puține ori, periculoase. În multe reviste cu tiraj mare, cum ar fi de exemplu cele cu programe TV, apar zeci de reclame de tipul „Medicina [?!?!] a fost silită să recunoască!”: „gata cu problemele cu prostata”, „o să alergi ca la 15 ani”, „ai cancer? s-a zis cu el – bea ceai de păpădie”. Exagerez puțin, desigur, dar, în mare, cam așa sună, cu imagini de pacienți fericiți și medici disperați, care, vânduți fiind conspirațiilor mondiale, își vor pierde pâinea. Nu este greu de căzut în plasă, mai ales că, într-adevăr, comunicarea medic–pacient continuă să fie imperfectă. Și mai ales pentru că, din păcate, există boli fără leac și, da, se moare.

Nu demonizez nicidecum informația de pe net – chiar recomand, de pildă, serialul Diagnosis de pe Netflix. bazat pe articole medicale apărute în New York Times de-a lungul anilor (articole care stau, între altele, și la baza serialului Dr. House). Acolo internetul ajută la culegerea de informații privind boli rare ale unor oameni disperați unde medicina nu a putut să ajute până la capăt. Dar totul este coordonat de o echipă medicală așa încât, dacă printre informațiile utile și uneori salvatoare apar idei de genul „așa a fost să fie’ sau „ești extraterestru’, acestea sunt filtrate.

Închei cu două exemple mai degrabă anecdotice, dar pe aceeași temă. O pacientă spune la control: „mă simt destul de bine, dar perul este mereu crescut”. După secunde de ochi măriți și bâlbâială, aflu că perul este tensiunea diastolică – cea mică, a doua valoare măsurată, adică 130 per 90, 90 fiind… perul. Și: la întrebarea „Consumați alcool?” vine răspunsul ferm „Nuuu”. „– De ce?” – „Pentru că nu-mi place”. După mai multe insistențe (dat fiind locul de baștină, sexul masculin etc. – iată cum ne domină prejudecățile!), aflu că, de fapt, el consumă vin în cantități deloc neglijabile, dar vine și explicația: „– Păi, vinul nu e alcool, e făcut de mine, din strugurii mei”.

(apărut în Steaua, nr. 9/2019)

 

 

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară