Internetul în alb și negru

Stăm (nu „navigăm”, fiindcă activitatea e net sedentară!) cu orele pe internet, zi de zi, din diferite motive. Căutăm informații, urmărim videoclipuri, citim postări pe FB ș.a.m.d. Specialiștii sunt de acord că internetul este o forță care ne schimbă viețile. Și nu neapărat doar în bine. Mary Aiken, considerată unul dintre cei mai importanți psihologi criminaliști în domeniul ciberpsihologiei, a explicat care este „efectul Cyber” în cadrul unei conferințe susținute la București cu prilejul lansării cărții sale The Cyber Effect. Psihologia comportamentului uman în mediul online (Editura Niculescu ABC, 2019). Ea consideră că oamenii se comportă diferit în mediul online față de lumea reală, pentru că în spațiul online ei au anumite „puteri” speciale: „anonimitatea” (poți interveni incognito în orice dezbatere, fără să te arăți!) și, de aici, dezinhibarea. Computerul te introduce într-un puternic spațiu psihologic, în care apare și un efect de distorsionare a timpului. Ciberpsihologia analizează modul în care, în spațiul internautic, se schimbă comportamentul uman, suferind mutații. Dezinhibarea online determină oamenii să facă lucruri pe care nu le-ar face în lumea reală: „Dacă vedeți vreodată că CEO-ul unei mari companii își fotografiază părțile intime și trimite poza cuiva și vă întrebați de ce ar face lucrul ăsta, atunci să știți că a fost efectul dezinhibării online”, a adăugat Mary Aiken (citată de hotnews.ro). Tot ea afirmă că oamenii se comportă ca și cum ar fi consumat alcool (așa numita „beție a internetului”), de unde și pierderea inhibițiilor, astfel încât apar reacții pe care acel om nu le-ar avea în mediul real. Este evident că tehnologia aduce o serie de avantaje care nu pot fi ignorate, cum ar fi interconectivitatea, accesibilitatea la informație (mă sprijin eu însămi, în aceste rânduri, nu doar pe observațiile mele directe, ci și pe informația culeasă de pe internet!), creativitatea, altruismul, antreprenoriatul și schimburile culturale, dar tot mai mulți oameni de știință atrag atenția că poate exista și o față mai întunecată a ei. Faptul că ne considerăm anonimi (și nu se referă aici la extrema trollilor cu conturi false, create special pentru a înjura) ne face să ne credem mai puternici, invincibili și ne schimbă în mod clar comportamentul.

Mă voi referi, aici, doar la cazurile obișnuite, „casnice”, de bombăneală cronică, nu la situațiile extreme de folosire dăunătoare a internetului pentru bullying (cei mai vulnerabili fiind copiii) sau pentru acte de terorism. Există oameni cărora le face plăcere să facă trolling. Studiile privind profilul psihologic al trollilor (pe care psihologul John Suler îi descrie – în cartea sa Psychology of the Digital Age. Humans became electric 2015 – ca „oppositional, passive-aggressive, narcissistic, paranoid, and sociopathic personality styles [that] just want to argue, to hurt, to cause trouble, to pump up their self-esteem with inflated opinions”) arată că aceștia au scoruri deosebit de mari la testele psihologice specifice aplicate pentru narcisism, psihopatie, machiavelism și sadism. Pe de altă parte, folosirea excesivă a rețelelor de socializare poate fi dăunătoare prin ea însăși pentru marea masă a utilizatorilor obișnuiți de internet, chiar și atunci când aceștia își creează o bulă personală în care totul e perfect și roz, toată lumea e de acord cu toată lumea. Apar, mai ales în rândul adolescenților, obsesiile legate de numărul de urmăritori (followers), de numărul de like-uri, de share-uri etc. La Whatsapp, bifele se fac albastre dacă un mesaj a fost citit, astfel încât o bifă albastră neurmată de răspuns poate să ducă la drame nebănuite. Numărul lui Dunbar folosit în cyber-psihologie ne arată care este limita de la care „prietenii” devin motiv de stres. Studiile spun că de la 150 (numărul maxim de prieteni pe care un om îi poate avea „pe bune” nu doar online) în sus nu mai este vorba de rude/prieteni/prietenii rudelor și rudele prietenilor, ci de extenuare socială inutilă. Și cu cât avem mai mulți urmăritori și mai puține comentarii sau like-uri, cu atât poate să ne scadă respectul de sine. Ca observație strict personală – din cauza obiceiului (prost!) de a citi și comentariile de la unele postări de pe profiluri publice sau de informare (despre oraș, despre spectacole etc.), am mai dat click din când în când pe profilurile unor persoane care intră să comenteze totul exclusiv negativ. Aproape întotdeauna erau persoane cu foarte puțini prieteni, aproape deloc like-uri, posibil și cu conturi false, sau doar cu o viață tristă care se validează prin înjurături.

Tot mai multe studii arată că tinerii suferă de depresie și anxietate în procente mult peste cele de acum 25 de ani, rețelele sociale fiind în topul vinovaților (gândiți-vă de câte ori ați postat emoticoane zâmbărețe fără să schițați, de fapt, nici un zâmbet?). Au apărut astfel noțiunile de stres social, epuizare socială. Sinuciderea online nu mai este o raritate, cu înregistrări cel puțin penibile ale celui implicat, făcute cu „minute” înainte de împlinirea faptei, preluate apoi de presă cu titluri bombastice și urmate de sute și mii de mesaje, uneori chiar pe contul decedatului, de tipul „ai fost cel mai cel și ai plecat”, „de ce ne-ai lăsat” și nelipsitul „dumnezeu să facă și să dreagă”. Stai și te miri cum de nimeni din jurul respectivului nu a observat nimic? Chiar așa de năuci am ajuns încât să credem că sinuciderea nu e definitivă, că e doar o formă de a atrage atenția, și, după ce ne aruncăm pe geam, mai vedem noi? Există o serie de instituții care se ocupă de aceste aspecte, ale așa numitului dark web, asupra cărora, însă, nu voi insista aici.

Dar, totuși, de ce ne enervăm când citim o părere contrară despre ORICE și ajungem uneori să ne certăm cu persoane complet străine? Exact cum spuneam mai sus, pentru că ne simțim apărați în „anonimitatea” noastră și, deci, invincibili. Cercetători de la UC Berkeley și de la University of Chicago au arătat că, atunci când discutăm cu cineva față în față, chiar dacă avem păreri diametral opuse, suntem dispuși să ascultăm ce spune și să acordăm credit acelei persoane, chiar dacă nu suntem prieteni. Pe când dacă CITIM exact aceeași părere în mediul online devenim brusc mult mai iritați, catalogăm ușor persoana drept „proastă” și ajungem adesea la dialoguri în contradictoriu, agresive. Certurile în spațiul virtual sunt pline de pasiune, sunt infinite. Ajung să se certe violent persoane din domenii complet diferite și, uneori, pe teme despre care nu știu nimic, dar, lucrul cel mai important, au păreri. Cum spunea actorul Ricky Gervais în stand-up său genial Humanity (2018)– ceea ce contează acum este că ai o opinie, și nu dacă este corectă sau nu. Așadar, eu pot să afirm că sunt aproape sigură că Pământul este plat, așa cred eu, am citit undeva pe net că e așa, astfel încât nu mai contează nimic din descoperirile științifice de până la mine. Vă spun EU că pământul este plat și cu asta basta. Să înceapă cearta! Chiar și subiecte mult mai puțin importante stârnesc opinii lungi, nesfârșite, insulte, păreri ferme despre nimic, aberații înșirate pe pagini întregi (virtuale, evident). Și, din păcate, cel mai adesea cu mii și milioane de greșeli de limbă. Chiar și atunci când intră cineva și corectează o greșeală se iscă o nouă dezbatere – „grammar nazy, boule, îmi spui tu mie cum să scriu, nu vezi ce moacă ai? tocilarule!”

Patrick Frayne are în The Irish Times un articol interesant pe această temă. El spune că a urmărit fenomenul și a discutat cu multă lume care a afirmat că, neîndoielnic, se ceartă azi cu mult mai mult decât în trecut, când nu foloseau fb sau orice alt mediu social online. În anii 90, spune el, exista o opinie foarte optimistă despre faptul că internetul va fi extrem de benefic, generând un nou tip de democrație. Jonathan Bright, cercetător la Oxford Internet Institute, își amintește că atunci, în anii 90, a urmărit o discuție online care a degenerat într-una dintre cele mai urâte certuri pe care le-a văzut vreodată. Iată deci, erau abia zorii implicării maselor în politică și deja nu mai suna atât de bine. Profesorul John Suler, considerat părintele cyber-psihologiei, spune că încă de la începutul erei social media se putea observa că oamenii erau înclinați către ceartă și nu către discuții, doar că atunci era mai puțină lume implicată, de aceea în ziua de azi pare că scandalul e mai mare. De fapt, sunt mai multe vocile care se ceartă non-stop pe orice temă disponibilă, dar pace nu a fost niciodată. Fiecare își dorește minutele lui de glorie, în care intră pe o pagină, fie a cuiva, fie a unei emisiuni de exemplu, și își exprimă o opinie. Perfect până aici. Dar apoi apare altul care spune – cum să afirmi așa ceva, ești prost/tâmpit/bou etc.? Foarte des apar atacuri la persoană bazate pe poza de profil, vârstă, profesie. Oamenii nici măcar nu încearcă să se convingă unii pe alții de ceva, pur și simplu vorbesc. Există desigur și discuții civilizate, în special în acele mici bule despre care vorbeam, dar acolo discuțiile, sau mai degrabă comentariile de genul „ești minunat”, „ești frumoasă”, „vaaaai’ te duc cu gândul la o sectă ciudată. O persoană își construiește cu grijă profilul online, cu o doză mai mare sau mai mică de narcisism, aliniindu-se de cele mai multe ori unui „curent ideologic” (vezi cartea profesorului Ciarán Mc Mahon, The Psychology of Social Media, 2019). Cu alte cuvinte, se marchează teritoriul ideologic. Dar acesta nu este nicidecum privat, ci este ca o casă fără uși și fără garduri. Certurile online, dacă le urmărim, nu sunt aproape niciodată sau foarte rar despre o ideologie, sunt despre orice fleac care ne permite să ne manifestăm cu acea lipsă totală de inhibiție de care vorbeam mai sus. De multe ori ele au la bază știri false sau înțelegerea greșită a faptelor. M-am gândit să dau exemple, am avut multe în minte în timp ce lucram la acest articol, dar am renunțat: sunt atât de multe, încât e suficient să deschideți o pagină, orice pagină, de știri și veți vedea singuri. Neavând în față o persoană reală, certărețul adesea proiectează propriile frustrări, limitări și nemulțumiri asupra celui cu care „se ceartă”. Mc Mahon observă că:„Persistent, emotional arguers in online debates are often really arguing with their mother, father, wife, husband or themselves”. Este, de fapt, o oglindă. Luați un articol laudativ despre orice și veți vedea numărul mare de nervoși care înjură acel ceva. Luați un fake news dintr-un ziar de scandal, dați share și vedeți cât de repede intră lumea în polemici, fără să se gândească o secundă că poate nu e chiar așa. Am exemple din domeniul meu, medical, cu miile, am citit lucruri/știri false/minciuni voite. La început, mă enervam (nu am intrat niciodată în polemici online!), dar, în timp, am încercat să le ignor. În online, nu avem timp să ne răzgândim, informația ajunge imediat să fie publicată, nu e ca pe timpurile de mult apuse în care scriam o opinie care ajungea la un ziar, care o publica sau nu. Cenzura a dispărut. Pe de altă parte, studiile arată că opinia celuilalt, postată online, e departe de a ne calma sau a ne face să ne reevaluăm opinia, ea ne îndârjește și mai tare, mult mai des decât într-o discuție față în față. În online „ne dăm pumni în față” non-stop fără nicio urmare. Ca să convingi pe cineva trebuie să ai o cu totul altă abordare, ceea ce nu este preocuparea majorității din mediul online. Se pare că violența ancestrală, scrisă în codul nostru genetic, și-a găsit o portiță de manifestare prin aceste certuri, atacuri, înjurături online. Violența fizică pare în scădere în lumea civilizată, în viața de zi cu zi (?), dar nu a dispărut cu adevărat din ființa noastră și se manifestă verbal și virtual (vezi cartea deja citată a lui John Suler).

Există o serie de clasificări ale celor care aleg să folosească mediul online, în special FB. Desigur că niciuna dintre ele nu poate fi perfectă sau completă, dar, de dragul discuției, o redau pe scurt pe cea imaginată de cercetători de la TheBrigham Young University School of Communications, cu patru tipuri:

Relationship builders– sunt cei care spun că au intrat în mediul online ca să-și sudeze relațiile cu familia și prietenii, au un cerc restrâns de „transmis dragostea”, postează des și urmăresc mereu pozele și filmulețele celorlalți. Dar, interesant, mulți afirmă că înainte nu aveau timp să întrețină aceste relații, nu vorbeau la telefon, acum în schimb este mai ușor. Deși, ca timp consumat, nu pare deloc mai puțin. Dar, nu-i așa, cât de neprețuit este să ne arătăm familia fericită, la grătar, într-o zi perfectă de duminică?

Window shoppers– cei care au un cont de FB pentru că este la modă, nu dă bine să spui că nu ai, dar preferă să observe, să nu posteze informații private, comentează rar, dar au totuși sentimentul de apartenență la o comunitate. Nu îi interesează numărul de aprecieri sau „prietenii”, dar afirmă că pot urmări ce se mai întâmplă. Desigur, de aici și până la stalking (hărțuire) poate fi, uneori, doar un pas.

Town criers– au conturi active pentru că postează constant știri, informații sau inițiative de interes general (false sau nu). Ei preiau fără discernământ o serie de știri și le distribuie, dar nu urmăresc neapărat popularitatea. De asemenea, consideră că viața privată trebuie să rămână privată, deci rar distribuie informații personale. Aici au apărut unele discuții (chiar procese) generate de presă, pentru că aceste persoane ar „fura” pâinea jurnaliștilor.

Selfies– sunt cei care postează non stop TOT ce fac, doar pentru a atrage atenția asupra lor. Sunt cei care au generat mitul milenialilor narcisiști, dar și cele mai multe articole pe tema online-ului. Sunt cei care consideră că o fotografie a unui moment al zilei, chiar și intim, nu are nicio valoare dacă nu e postată, iar valoarea personală e calculată în numărul de like-uri.

Desigur, clasificarea este perfectibilă, fiecărei categorii îi putem găsi multe alte subcategorii; de exemplu glumeții (cei care postează constant doar anecdote), părinții fericiți, cuplurile (postează doar amândoi și au cont comun) etc. etc. Dar despre toate astea, data viitoare.

O variantă prescurtată a apărut în România literară nr. 4/2020