Gura lumii varianta online

Social media nu este în fapt un mediu de comunicare, ci mai degrabă un loc de exhibare, de show, în care fiecare își arată copilul, pisica, vacanța, grădina…

„Şi orologiile bat

Dar nimeni mai nu le ascultă

De vorbă multă, lume multă”

Mihai Eminescu

Am căutat zilele trecute pe net informații despre o actriță de la noi și, ca de obicei, îmi apar titluri de genul „cine este, de fapt, X” sau „Y total transformată, nu mai e ce-a fost odată, n-o să îți vină să crezi cum arată” și tot așa, mereu, aceleași expresii și limbajul de lemn jurnalistic al zilelor noastre. Acest „de fapt” nu ascunde niciodată nimic nou, nimic altceva decât o avalanșă de greșeli gramaticale și traduceri tipice Google translate neverificate. Problema umilirii cuiva din cauza vârstei a fost mult dezbătută și „afară” (cum ne place nouă să spunem, acest afară putând fi orice de la Bosnia la Madagascar sau Antarctica, important este că nu e „la noi”). De exemplu, în 2016 apărea în Harper’s Bazaar o poză naturală, complet neretușată, a lui Cindy Crawford la împlinirea vârstei de 50 de ani. Comentariile au curs șuvoi și erau majoritar răutăcioase – de ce ai ales o poză cu riduri? Nu arăți prea bine la 50 de ani, ai îmbătrânit (ce noutate!) și tot așa, în valuri de ură. De ce s-a operat, că e falsă, de ce nu s-a operat, că i se văd ridurile, de ce e slabă, precis se înfometează, de ce e grasă, e nesimțită, și tot așa, sute și sute de comentarii în social media. Ura este un sport pe care îl poate practica oricine are un cont, fals sau nu. Social media ne face mai mult sau mai puțin anonimi, oricum protejați de distanță, astfel încât criticile și răutățile pot să curgă nestingherite. Gershen Kaufman, psiholog și autor al unei cărți despre fenomenul de shaming, spune că există o plăcere de a ataca și umili de la distanță persoanele celebre, în special cele care au fost cândva idoli, la cea mai mică „greșeală” (un rid, de exemplu). În toată lumea, în toate culturile, există această rușine legată de propriul corp, ceea ce ne face complet vulnerabili la critici. Iar cele din mediul online, chiar dacă de la distanță și de la necunoscuți, sunt departe de a fi inofensive. De aici a apărut, probabil, și obsesia trecerii timpului și automat cea a necesității rezolvării problemei prin metode din ce în ce mai agresive. Iar rușinea resimțită de fiecare om, mai mult sau mai puțin conștient, se proiectează asupra celor din jur și se manifestă prin atac și înjurături sau rămâne la purtător și duce la comportamente extreme de tipul anorexiei și/sau bulimiei. Se pare că îmbătrânirea – modificările pe care le aduce inevitabil și firesc – este unul dintre fenomenele cel mai greu de acceptat, în toată lumea. Copilul învață rușinea de mic – de la colegi și tovarăși de joacă, la părinți, profesori, necunoscuți. Apoi de la societate și modelele de urmat oferite de aceasta – adesea iluzorii, construite artificial și deci greu de urmat. Fizic, avem explozia photoshopului și a operațiilor estetice, iar oglinda de acasă nu ne ajută să le egalăm. Umilirea publică există de când lumea – de sute de ani și până în secolul 19 a existat moda stâlpului infamiei, unde cel vizat era legat, lovit și batjocorit. În UK, de exemplu, metoda a fost desființată abia în 1837. Se pare că umilirea celorlalți este înscrisă în codul nostru genetic, al oamenilor în general, și este o metodă ancestrală de supraviețuire. Dar ea a evoluat subtil și sadic în răutate inutilă, gratuită (Shame and the Rise of the Social Media Outrage Machine, 2021, Tree Meinch).

Rușinea poate fi benefică, în acest sens al adaptării, atunci când ea este resimțită justificat, după o faptă reprobabilă cum ar fi furtul. Funcționarea unui grup, a unei societăți se bazează pe faptul că cel care greșește își asumă vina și atunci rușinea este benefică, constructivă. Vina declanșează remușcare și regret, în timp ce rușinea atrage emoții mai puternice legate de sine. Atunci când un om îl face pe un semen să se simtă mic, neînsemnat, lipsit de ajutor sau de importanță – nu poate fi niciodată ceva bun. Această diferență dintre cele două, vină și rușine, stă de fapt la baza a ceea ce se întâmplă azi în online unde oricine poate să facă și să spună orice, și este rădăcina bullying-ului, nu doar școlar. Social media este adesea ruptă din context și umilirea cuiva poate scăpa de sub control foarte ușor pentru fapte minore sau în orice caz mult mai „mici” decât valul de ură declanșat. Prima persoană devenită celebră în cel mai nedorit mod cu putință a fost Monica Lewinsky, supusă unui cor foarte bine coordonat de acuzații și umilire publică ce i-au distrus viața. Vina ei o știm prea bine, dar posesorul obiectului care i-a distrus viața a aterizat în picioare ba chiar era compătimit sau cel puțin înțeles; ca bărbat, ce era să facă? Un alt caz celebru a fost al unei directoare de PR care a făcut o glumă proastă pe Twitter înaintea unui zbor din USA către Africa – „sper să nu iau SIDA acolo, dar stai, sunt albă, n-o să iau”. Glumă evident proastă, nici măcar hazlie, ca să justifice cumva stupiditatea afirmației, dar reacția a dus la valuri de articole în presă, critici nenumărate și chiar publicarea unei cărți. Evident, concedierea de la locul de muncă și afectarea profundă a vieții ulterioare. Deci bullying. Este justificat? Cât de mult se poate întinde pata asta de ulei a internetului, când oameni complet străini ajung să judece și să atace din postura, nu-i așa?, de persoane fără pată. Apoi au apărut cazurile făcute publice ale hărțuitorilor sexuali de la Hollywood care folosesc ca exemple, așa nu, și în cazul cărora umilirea publică și distrugerea vieții sunt considerate benefice pentru victime. În ce măsură judecarea acestor cazuri trebuie să depășească sălile de tribunal și prin ce este această metodă diferită de stâlpul infamiei? În ce moment indignarea și umilirea în mediul online a celui vinovat devin bullying? Uneori efectul poate fi exact opus, în sensul în care dacă cineva este atacat de un număr din ce în ce mai mare de persoane, mai ales dacă unii dintre aceștia sunt indignații de meserie și apar pe tot soiul de postări cu teme diferite, vinovatul va inspira, în cele din urmă, milă. Social media nu este în fapt un mediu de comunicare, ci mai degrabă un loc de exhibare, de show, în care fiecare își arată copilul, pisica, vacanța, grădina, fiind destul de puțin atent la ceilalți (mai mult la număr, la reacții, la like-uri – am văzut o caricatură foarte bună cu un ins dependent care prizează emoticoane like); dar este atent la opiniile diferite sau ironice, când apar rapid reacții vehemente și blocarea necredinciosului. Nu o dată umilirea publică, shamingul, bullyingul au dus la sinuciderea celui atacat și, din păcate, fenomenul crește în rândul minorilor care au acces fără probleme la toate canalele social media. Iar acestea, dincolo de facilitarea atacului și a umilirii publice, abundă și de informații și chiar video-uri explicite care îți explică cum să te sinucizi. Un mare scandal a apărut nu de mult în UK unde o fetiță de 13 ani și-a luat viața după ce a studiat 6 luni de zile astfel de site-uri, fără ca cineva să o blocheze sau verifice.

Satul planetara luat-o razna. Toate gurile vorbesc deodată și nimeni nu pare să mai asculte cu adevărat, dar procentul de ură, scandal și bullying din acest fluviu de păreri este, cu adevărat, impresionant.

Apărut în Steaua 3/2023