Se spune adesea că, dacă ești vorbăreț și poți purta oricând conversații, cu oricine, chiar adaptându-te fără probleme fiecărui interlocutor în parte, poți vorbi ușor și în public, dar nu este deloc așa.

Deși se spune adesea că, astăzi, se vorbește prea mult și se face mult mai puțin, vorbitul liber nu e la îndemâna tuturor. O mare parte din populația globului se luptă cu sau suferă de glosofobie – teama de a vorbi în public. Deși unii dau procente de până la 75%, alții spun că doar 25% din populație – depinde pe cine și cum întrebi; dar cert este că această teamă este plasată, în unele studii, mai sus chiar decât teama de moarte (care este mai abstractă), teama de înălțime (acrofobie) sau arahnofobia. Care sunt motivele mai des invocate? Frica de a se face de râs, de a fi criticat și analizat, de a fi „în lumina reflectoarelor” sau de a fi privit. Mulți medici și psihologi afirmă că această teamă își are rădăcinile, printre altele, în preistorie – omul percepea atunci o pereche de ochi care îl priveau drept un pericol iminent. Iar acesta trebuia evitat sau înfruntat. Se activa sistemul fiziologic de apărare „fight or flight” – valabil și azi, care declanșează toate stările bine cunoscute – transpirații, tremurături ale mâinilor, uscăciunea gurii, roșeața pielii (roșu ca racul și transpirat este tot ceea ce îți dorești să vadă auditoriul din fața ta!). Plus, adesea, „golirea” creierului cu uitarea rapidă a vorbelor de duh și pline de tâlc pe care urma să le împărtășești celorlalți. Deci, cu alte cuvinte, teama omului cavernelor de a fi mâncat de viu, semnalată de prezența unor ochi amenințători de prin tufișuri, activa amigdala și sistemul limbic, apoi răspunsul „fight or flight”. Dar se pare că aceste reacții la privirea altora ațintită asupra noastră au rămas înscrise în ADN-ul uman. La nivel subconștient, percepem vorbitul în public ca pe un atac și înregistrăm, fiziologic și deci involuntar (chiar dacă pare ilogic și ciudat), audiența ca pe un inamic. Și reacționăm ca atare. Ne simțim tot atât de expuși pe cât se simțea omul cavernelor în fața unui dușman flămând într-un luminiș. Dincolo de reacția fizică, involuntară, a corpului, recurgem la stratageme diverse, cum ar fi fixarea insistentă a notițelor sau slide-urilor din prezentare, privirea în jos sau pe pereți sau oriunde altundeva decât în ochii celor din fața noastră, sau fixarea privirii în ochii unui singur interlocutor, biată victimă, ce se va simți în cele din urmă el însuși stânjenit. Chiar și cel mai încrezător și experimentat vorbitor va găsi modalități de a se distanța de audiență. Cheia blocării amigdalei noastre buclucașe (cea din cap, nu cea din gât) este activarea nervului vag prin ceva foarte ușor de spus, dar greu de realizat – generozitatea. Ce înseamnă asta, de fapt? Atenția nu mai este îndreptată asupra noastră, dispare conștientizarea exagerată a situației în care ne aflăm și ne concentrăm pe transmiterea informației celor care ne ascultă, altfel spus, pe ajutarea audienței.

Recitind aceste studii (despre subiect am învățat în primii ani de facultate, dar s-au adăugat peste ani nenumărate altele pe temă, dar și soluții), mi-am dat seama că, în ce mă privește, așa se explică ușurința și plăcerea cu care predam studenților Semiologie – dincolo de faptul că eram stăpână pe materia predată, știam că studenții erau acolo ca să asculte ce spun și să învețe. Anxietatea era inhibată (inconștient) de acest adevăr simplu. Aveam ce să spun, știam ce vorbesc și totul avea un rost. Deși cursurile erau lungi, și se spune că atenția publicului diminuează mult după primele 20 de minute, nu simțeam asta, exista o conexiune. Dacă dispare acest sentiment și se reactivează conștiința exagerată de sine, butonul panicii este ca și apăsat. Precum căprioara în lumina farurilor. Nu insist asupra sfaturilor (care sunt cu sutele pe internet) despre cum scăpăm de stresul vorbitului în public, pentru că nu acesta este scopul acestor rânduri. Dar privitul în ochi ajută mult pentru că duce cu gândul la conversația obișnuită, om cu om, cea de zi cu zi. Se spune adesea că, dacă ești vorbăreț și poți purta oricând conversații, cu oricine, chiar adaptându-te fără probleme fiecărui interlocutor în parte, poți vorbi ușor și în public, dar nu este deloc așa.

Studiile au arătat că mulți dintre cei care au probleme cu vorbitul în public nu suferă și de anxietate socială sau de alte probleme psihice. Alt lucru care merită menționat este anxietatea generalizată, o tulburare în care cel afectat are o teamă de orice, printre altele și vorbitul în public. Pe de altă parte, există și teama de teamă, adică ne gândim că da, urmează să vorbesc în public și îmi va fi teamă, nu mă voi putea controla, vocea îmi va suna ciudat, voi uita jumătate din ceea ce voiam să spun sau mă voi bâlbâi și voi părea jalnic. Unele teorii fac o distincție între orientarea către comunicare și cea către performare. Cu alte cuvinte, cei care sunt orientați către comunicare sunt cei care reușesc să vorbească bine în public, au mai puține emoții și sunt convinși că au ceva important de transmis, și chiar pot să o facă. Ei sunt cei care reușesc să pună egal între vorbitul în public și o conversație simplă, cu unul sau câțiva oameni. Ceilalți au tendința să perceapă audiența ca pe un complet de judecată ce urmează să le analizeze talentul și capacitățile intelectuale. Cât privește acest talent – este un factor deloc de neglijat; există persoane care sunt pur și simplu dotate cu capacitatea de a transmite, de a comunica, au charismă. Există, de asemenea, persoane stăpâne pe sine, relaxate și încrezătoare în farmecul lor, dar acesta, ca și talentul de a vorbi în public, lipsesc cu desăvârșire. Aceștia sunt fericiții, cei care nu-și fac niciodată probleme din nimic și trăiesc cu nestrămutata convingere că s-au născut pentru a transmite înțelepciune maselor. (vezi Sarah Gershman, Harvard Business Review, 2019; Theo Tsaousides, Psychology Today, 2017).Pe de altă parte, „dacă vrei să eviți criticile, nu spune nimic, nu face nimic, fii un nimic” – spunea Aristotel.

Dincolo de anxietate, un lucru la fel de simplu și banal care te face să te simți bine (sau nu) în fața unui public este autenticitatea. Despre care mi-am propus de mult timp să scriu cu alt prilej – sentimentul că ești tu însuți (sună atât de clișeu) exact acolo unde trebuie și că ai ceva de spus. Auditoriul simte întotdeauna dacă știi ce vorbești, dacă ai ceva de spus sau citești mecanic de pe slide-uri, dacă ești sau nu tu însuți. Închei cu un exemplu – am avut de câteva ori neșansa să predau, forțată de împrejurări, cursurile altcuiva, dintr-o materie mai puțin familiară mie decât semiologia. Nu necunoscută, dar mult mai puțin apropiată. Senzația aceea de nepotrivire, de „fraudă”, de inadecvat era exact ca în visul în care ești scos la tablă și habar nu ai lecția. În fapt, atât vorbitul în public, cât și ascultatul celui care vorbește sunt o artă. Rară. De prea multe ori, am asistat la vernisaje, lansări de carte, chiar congrese medicale la care cei care vorbeau (adesea doar ca să se audă) și cei care (nu) ascultau evoluau în două planuri paralele, comunicarea lipsind cu desăvârșire.

Apărut în Steaua nr. 7/2022