Triada conexiunilor

„Ideea că oamenii nu își dau seama că schimbarea este singura constantă în viața noastră… Tot ceea ce ne înconjoară este supus timpului, nu are cum să fie mereu la fel, chiar dacă noi refuzăm să vedem asta”

Mai rar așa Expoziție și atâta freamăt de public admirator al medicului-grafician-traducător Laura Poantă, precât în miezul unei zile de septembrie pandemic, la Galeriile de artă Steaua. Reunirea, atunci, a unor lucrări de grafică ale Artistei, în Douăsprezece singurătăți de viziuni în vremuri de criză (totodată, rememorarea, pe net, în Invitația ce ne-a fost adresată, a unui amplu Album retrospectiv, începând cu prima copertă a Fetiței de nici 5 ani, continuând cu desene, crochiuri, grafică, ilustrații de carte, pictură în ulei, acrilic, tempera, expuse de-a lungul timpului în expoziții personale sau colective) și a cărților salerecent apărute în Colecția Școala ardeleană de medicină – Stresul. Boala mileniului 3?, 2020,actualizare a unor cercetări anterioare, completată cu comentarii asupra unor studii europene mai noi; Doctorul de povești. Medicină și literatură, 2021 – precum și, fapt cu deosebire important, prezența, joi, 16 septembrie, ora 12, acolo, a Autoarei ne-au asigurat prilejul de-a fi împreună, eliberați, noi toți, de exasperanta avalanșă din social media și televiziuni a numărătorii cazurilor noi de infectare covidică și-a paturilor indisponibile de la terapie intensivă.

În ce privește Doctorul de povești, cartea de curând tipărită adună articole apărute în cursul anilor 2010-2020, găzduite de reviste medicale, literare, volume colective ale Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, oferind, fiecare, exemplul implicării susținute a Autoarei în actualitatea imediată de la noi, dar și o imagine în sens mai larg a realității europene din primul sfert al secolului XXI.

Referințele aparte la profesiunea de medic, izvorâte atât din experiența cliniciană proprie ori din relația cu studenții mediciniști clujeni, cât și prin atenta parcurgere a unei impresionante prin varietate literaturi de specialitate, permit cititorului, mai cu seamă celui de altă profesie, străbaterea, poate prima oară, a unui insolit traseu cu informații medicale autorizate. În circumferința amplă a confruntării cu boala, moartea, prejudecățile, apar rând pe rând în paragrafele cercetării aspecte particularizante – durerea, „cât mai am de trăit?”, conștiința acută a singurătății, ritualul funerar, discuția față în față medic-pacient, întemeiată pe responsabilitatea medicului, stresul profesional, informația de pe net, din contra, subliniată, iar și iar, medicina bazată de dovezi.

Răzbat, din loc în loc, în auzul cititorului întrebări percutante, direct adresate, în care acesta își poate recunoaște proprii neliniști și dubii: „cum facem față lucrurilor mari și mici de care ne izbim zilnic?”, dar și îndemnul, nicidecum soluția impusă de un medic atotștiutor, „raportarea omului la ce are de făcut”.

Aș sublinia cu deosebire cum ia ființă în paginile acestui dens volum un portret al medicului, întemeiat pe „obligația de-a înțelege și ajuta”. Ceea ce m-a impresionat cu deosebire atunci când Autoarea alege și analizează conexiunea medicinei cu arta a fost accentuarea „rostului artei cuvântului în practica medicală”. Din această perspectivă, am reținut trecerea în revistă a câtorva exemple ilustrative pentru „eficiența practică a recursului la comparații și metafore”. Am fost surprinsă, ca dinaintea unei descoperiri personale, la care, recunosc, nu m-aș fi gândit, de comentariile de admirabil medic-cititor ale Laurei Poantă din capitolul Despre Re(Răs-citire). Și de data aceasta, exemplele varii de viață personală (jocul despre finalul cărții cu „diriga” din liceu, Lelia Nicolescu, prezentă, aș menționa imediat, printre mulții participanți la evenimentele din 16 septembrie, dornică și ea să-și reînsoțească eleva preferată de altădată și cu prilejul festiv actual), din literatura mare (Nabokov), din reviste celebre (The Guardian), studii europene de prestigiu (D. Galef, S. Marche), care, toate, conduc spre o surprinzătoare concluzie: „Faptul că re-citirea ar putea măsura modul în care am evoluat noi de-a lungul timpului, dacă înțelegem la fel unele lucruri, dacă apar idei noi printre rândurile citite anterior”.

Doctorul de povești include în capitolul conclusiv câteva interviuri acordate de Laura Poantă în anii 2016-2017, ilustrative pentru autobiografia Ființei medicului-grafician-traducător, axată pe meditația asupra Timpului. Interesantă prin substratul ei filozofic, pentru mine această recapitulare destinală devine hotărâtoare prin evidențierea unui mare, personal răspuns la întrebarea De ce am rămas în țară?

Hotărât asumat, acest Răspuns îi luminează suplimentar Laurei Poantă individualitatea, sporindu-ne totodată admirația noastră statornică.

Apărut în Steaua nr. 10/2021