Doctorul de poveşti

Diversitatea lumii este accentuată şi de diversitatea unghiurilor de vedere din care este privită şi „povestită”. Am vorbit deja despre relaţiile posibile între pictură şi medicină (vezi Medicină şi artă – conexiuni şi interferenţe, articol apărut în Steaua 7-8/2014). Iată acum o privire de medic asupra literaturii.

S-a scris despre bolile personajelor din literatură, despre modul în care un autor îşi construieşte personajul poate chiar după chipul şi asemănarea sa ori a unui apropiat/rudă/prieten suferind; despre autori care îşi ucid sau îşi salvează personajele, pornind, poate, de la experienţe proprii (sindromul persoanelor abuzate care îşi creează un personaj malefic pe care îl omoară în final, ca un act de răzbunare şi purificare de suferinţă), inconştient sau dimpotrivă, chiar în cunoştinţă de cauză (scriitorii-medici, de exemplu).

Însă s-a scris mai puţin despre bolile reprezentate în poveştile pentru copii. Acestea par oarecum scutite de astfel de analize, pentru că stau sub semnul fantasticului şi de aceea totul este permis, posibil şi acceptat ca atare. Dar se pare că lucrurile nu stau chiar aşa. Autorii de poveşti pot fi şi ei „prizonierii” unor experienţe proprii mai mult sau mai puţin conştientizate sau martorii unor tulburări – din familie sau din societate –, pe vremea lor, fără leac. De pildă, tuberculoza era într-o vreme ceea ce este azi cancerul, sau ce era cancerul acum câteva decenii, o boală necruţătoare şi fără tratament, care putea deveni uşor „vrăjitoarea cea rea”.

Un exemplu adesea adus în discuţie – basmele Fraţilor Grimm, în care se regăsesc o serie de personaje bolnave, cu o sumedenie de malformaţii şi probleme şi care au, din această cauză, o evoluţie cu totul specială în poveste. Ann Schmiesingface, în cartea sa Disability, Deformity, and Disease in the Grimms’ Fairy Tales(2014), o descriere extrem de amănunţită a personajelor bolnave din poveştile Fraţilor Grimm, precum şi o analiză a modului în care aceştia, dar şi editorii, au modificat dizabilităţile şi diformităţile de-a lungul ediţiilor succesive. Personajele „cu probleme” se vindecă adesea în mod miraculos intrând astfel „în rândul lumii” (îşi leapădă pielea de broscoi, de exemplu, devenind un prinţ frumos ca nimeni altul), sau, în alte variante, înving totul şi câştigă stima tuturor în ciuda acestor dizabilităţi, prin talente sau calităţi mult peste defect/defecte. Unele gesturi extrem de dure, făcute chiar de personajele „bune”, au fost eliminate în ediţiile următoare (de exemplu, ochii surorilor rele din Cenuşăreasa scoşi de către porumbiţe) pentru a îndulci oarecum pedepsele aplicate de soartă sau de zâne bune personajelor negative care puteau deveni astfel chiar martiri, iar personajele pozitive, malefice.

Poveştile sunt, desigur, rodul imaginaţiei autorului, pline de magie şi farmec, dar o lectură mai atentă ar putea descoperi o serie de fapte reflectate din însăşi viaţa autorului (chiar dacă, în cazul Fraţilor Grimm, vorbim, în mare parte, de basme culese din popor şi transmise din generaţie în generaţie). S-a spus că unele personaje ar putea oglindi problemele de sănătate cu care s-au confruntat autorii, iar felul în care acestea răzbesc în viaţă sau duc la bun sfârşit o sarcină ar fi cel în care creatorul poveştii şi-ar fi dorit să se întâmple lucrurile (personaje rele pedepsite sau chiar mutilate, membre lipsă ce cresc miraculos la loc, defecte care se vindecă peste noapte sau după o faptă bună ori dezlegând o ghicitoare). O expoziţie deschisă la Alabama Museum of the Health Sciences a explorat paralela dintre poveşti (ideea pornind, în mare, tot de la Fraţii Grimm) şi istoria medicinei. Concret, această expoziţie a studentei mediciniste Valerie Gribben se referea la o autoare mai puţin cunoscută, Mary de Morgan, şi se numea „Farmecul a fost distrus/The Charm was broken...” Mary de Morgan a trăit şi a scris în perioada Victoriană, iar poveştile sale sunt pline de personaje bolnave. Ea şi mulţi membri ai familiei sale au suferit şi au murit de tuberculoză, boală pe vremea aceea fără leac, iar simptomele erau extrem de chinuitoare. Se poate vorbi şi despre întrepătrunderea dintre mit şi realitate în istoria medicinei, de-a lungul secolelor, când tratamentele erau limitate şi se acordau puteri magice unor „leacuri” precum cornul inorogului (conform Reynolds Historical Library). Rapunzel, în engleză, e un soi de salată (Valerianella locusta), o plantă mult folosită în medicina naturistă, mai ales ca întăritor pentru femeile însărcinate. Ea dă titlul unei binecunoscute poveşti (tradusă la noi Sălăţica). În poveste, femeia are poftele femeii însărcinate şi îi cere insistent soţului o salată care se află în grădina unei vrăjitoare.

Medicina având, odinioară, puteri limitate, prezenţa oamenilor „ciudaţi”, suferinzi, „altfel” era la ordinea zilei, astfel încât era firesc să facă parte din tabloul oricărei poveşti. Poveştile erau şi un mod de a le arăta copiilor, de mici, realitatea şi o încercare de a ţine în frâu spaima generată de boli care azi par banale, dar care atunci erau o condamnare la moarte. Vrăjitoarele, piticii, trolii, spiriduşii, toţi aceştia erau expresia bolilor fără leac pe care oamenii „normali” încercau să le stârpească. Atât basmele, cât şi medicina sunt undeva la limita între normal şi „anormal”, ca să nu spunem patologic, între vis şi realitate, un fel de trecere de la lumea de afară, frumoasă, plină de lumină, la o lume a întunericului, a necunoscutului, cu oameni diferiţi, care arată altfel, vorbesc altfel, şi care sunt, în cele din urmă, un simbol al condiţiei umane. Ca medic, păşeşti în acest tărâm cu obligaţia de a înţelege şi de a ajuta. Nu altfel se întâmplă lucrurile în literatură în general, nu doar în cea pentru copii.

O descriere a eroilor basme din punct de vedere strict clinic este oricând posibilă, chiar dacă tulbură oarecum farmecul poveştilor, ceva de genul „Moş Crăciun nu există”. Astfel, s-a spus că Frumoasa din Frumoasa şi Bestia suferă de Sindromul Stockholm, al celui răpit şi abuzat, care se ataşează puternic şi patologic de agresorul său. Cei de la Walt Disney au reacţionat, argumentând că filmul nu transmite lecţii negative de viaţă, pentru că în final dragostea învinge, iar Frumoasa nu este pasivă, ci încearcă să înveţe Bestia cum să se poarte. Alice în Ţara Minunilor ar putea fi şi expresia migrenelor de care suferea Lewis Carroll, modul distorsionat de percepere a obiectelor din jur fiind un simptom neurologic cunoscut. Sigur că este o modalitate de a citi/privi o poveste care ar putea fi receptată ca distructivă, aşa explicându-se faptul că ele, poveştile, au început să fie trunchiate şi repovestite, pentru a suna „politic corect”. Lupul nu mai are voie să mănânce Bunicuţa, răzbunarea Caprei cu trei iezi, dar şi moartea celor doi iezi mai mari sunt prea dure etc., etc.

Aşadar, cum citim poveştile? Cum pot fi afectaţi copiii de răutăţile şi chiar cruzimile din acestea? Limita dintre Bine şi Rău nu este întotdeauna clară, iar ideea că, dacă eşti altfel, e normal să suferi şi să râdă alţii de tine este aproape un laitmotiv, deşi unele dintre aceste situaţii sunt mai apoi răsturnate şi răzbunate. Dar să nu uităm că Muc cel Mic a ajuns apreciat şi respectat abia după ce s-a îmbogăţit, şi nici atunci pe deplin. Binele triumfă adesea, dar, repet, uneori printr-o duritate/răutate mai mare decât cea a personajului negativ. Pe de altă parte, încercarea de a pune diagnostice personajelor din poveşti, fie ele bune sau rele, ar putea fi o capcană, un joc periculos, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, pentru că, până la urmă, ne îndepărtează de simbolistica acestor anomalii (de exemplu mama vitregă care aude cântatul melodios al unei păsărele ca pe un zgomot infernal ar putea suferi de hiperacuzie sau halucinaţii, dar ar putea fi doar ilustrarea faptului că ea, rea fiind, nu poate percepe lucrurile frumoase).

În literatura noastră, avem un bun material de studiu clinic în Poveştile lui Ion Creangă. În Harap Alb, binecunoscuţii Gerilă (cu urechi mari, clăpăuge, buze groase răsfrânte şi suferind constant de frig), Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă ar putea suferi de o serie întreagă de boli: acromegalie, hipotiroidism, gigantism, sindrom de hiperlaxitate, diabet zaharat... Nu avem de unde să ştim dacă acestea sunt pure coincidenţe sau descrieri excesive şi caricaturale după natură. Chiar dacă şi în cazul lui, ca şi în cazul Fraţilor Grimm, sunt teme culese din folclor şi din gură în gură, cu siguranţă în toate aceste poveşti regăsim şi amprenta stilului propriu, a talentului şi a experienţelor personale. Comportamentul deviant al unor personaje de poveste ar putea fi explicat prin chiar suferinţa autorului (în cazul lui Ion Creangă, epilepsia, iar în cazul lui Wilhelm Grimm, o serie de boli care l-au chinuit toată viaţa).

Poveştile privite strict ca literatură educativă pentru copii ar avea rolul de a-i învăţa diferenţa dintre Bine şi Rău prin personaje simbolice şi reprezentative, pictate în alb şi negru, simboluri ale noţiunilor de adevăr/minciună, dreptate/nedreptate ş.a.m.d. De multe ori, aceste personaje-etalon sunt redate în clişee (adesea cei buni sunt şi frumoşi, iar cei răi au obligatoriu defecte). De aici ar putea să apară şi alte probleme de interpretare, chiar şi pentru ochiul copilului. Un anumit personaj catalogat de la început ca fiind „bun”, fără prea multe argumente, poate să facă absolut orice, chiar şi un rău major unei alte persoane, pentru că el tot bun rămâne, iar fapta sa este scuzată. De aceea, poveştile „moderne” au început să nuanţeze personajele şi să le dea şi tonuri de gri, nelinişti, nesiguranţe, precum şi să atenueze faptele reprobabile. Dacă revenim la Fraţii Grimm, poveştile lor originale erau pline de incest, răutate, antisemitism, mame rele (care ulterior au devenit mame vitrege, pentru a „explica” răutatea).

S-au scris rafturi întregi de cărţi pe seama poveştilor, analizându-li-se personajele din puncte de vedere medicale, filosofice sau psihiatrice/psihanalitice. Acest joc de-a „doctorul de poveşti” nu îşi propune nicidecum să atingă frumuseţea basmelor sau să le modifice sensul, ci doar să adâncească interpretarea unor simboluri, fapte sau personaje luate „de-a gata” atât de multă vreme. Şi, eventual, să ne pregătească pentru întrebările incomode ale copiilor care, poate, observă înaintea noastră că „Împăratul e gol”

apărut în revista Steaua, nr. 1-2/2015