Diete de poveste

Despre idealurile de frumusețe, definițiile ei și modalitățile de obținere a formelor dorite de-a lungul secolelor

Parcurgând bibliografia privind alimentația sănătoasă, am găsit multe informații legate de istoria dietelor și a obiceiurilor alimentare de-a lungul secolelor. Obsesia unui corp frumos a existat întotdeauna, corelată sau nu cu ideea de sănătate, dar au fost diferite idealurile de frumusețe, definițiile ei și modalitățile de obținere a formelor dorite. O plimbare prin istoria picturii, ne arată o galerie de o uimitoare diversitate a preferințelor, de la frumuseți rubensiene (înrudite cu popularul „grasă și frumoasă”) ori pictate de un Botero, la suple ori clorotice frumuseți à la Modigliani sau Egon Schiele. În ziua de azi se cheltuie enorm pe diete minune, pe ceaiuri și pastile pentru slăbit, pe dieteticieni mai mult sau mai puțin experți. Se dau bani grei pentru personal trainers, pentru psihologi care să ne învețe că mâncarea nu înlocuiește dragostea și alte platitudini care nu rezolvă mai nimic – 2/3 dintre americani sunt și azi obezi sau supraponderali, iar în țări care se lăudau cu dietele lor echilibrate obezitatea, în special cea a copiilor, a explodat.

Dar se pare că obsesiile nu sunt apanajul anilor noștri – vechii greci credeau că, dacă ești gras, ești și, cel mai probabil, nebun, sau cel puțin dezechilibrat, iar bogații vremii făceau ore întregi de sport zilnic, se pare că în stare pur nudă. Însuși marele Hippocrate (460-377 îen) recomanda obezilor să vomite; dar să nu uităm că multe dintre recomandările lui sunt valabile și azi (că obezitatea nu este bună pentru sănătate, că mișcarea și abținerea de la cantități mari de mâncare sunt benefice). În era noastră, în vremea creștinismului timpuriu, era răspândită anorexia mistică – anorexia mirabilis. Creștinii credeau că trupul fizic este inamicul sufletului, astfel încât se înfometau ca să obțină înălțarea spirituală. O parte dintre delirurile mistice ale unor sfinți s-ar putea să aibă legătură cu înfometarea, știut fiind faptul că hipoglicemia severă are astfel de simptome. Unii papi spuneau că mâncatul cu poftă, mâncatul între mese sau înghițirea unor cantități mari de mâncare sunt păcate mortale. Am mai evocat-o cu alt prilej pe sfânta Caterina din Sienna care a protestat prin înfometare la dorința părinților de a o mărita forțat cu văduvul surorii sale și care a murit, astfel, de tânără. Ideea că dacă ești gras ești lipsit de spirit persistă și azi și este speculată de unii „guru” ai dietelor și ai diferitelor resorturi unde „te regăsești”, „te înalți spiritual” și, nu în ultimul rând, lași o grămadă de bani. William Cuceritorul a fost dintre primii adepți ai dietei bazată pe lichide, apelând la ajutorul unei clinici din Rouen, echivalentul de azi al unei clinici de slăbit, care recomanda doar ceaiuri și plante; doar că lichidul consumat de el era alcoolul, astfel încât dieta a fost un eșec. În Renaștere, lucrurile s-au mai relaxat, dar încă era considerat indecent să fii gras, mai ales că multă lume nu avea ce pune în gură. Femeile foloseau celebrele corsete care puteau duce, însă, și la accidente, unele chiar mortale (răni care se infectau și duceau la septicemie sau fracturi costale cu leziuni ale plămânilor). Luigi Cornaro a publicat o lucrare, considerată și azi prima carte de diete, pornind de la experiența personală; o altă carte care se află și azi în print este cea a italianului Giacomo Castelvetro – Brieve racconto di tutte le radici, di tutte l erbe e di tutti i frutti che crudi o cotti in Italia si mangiano(1614), un fel de strămoș al celebrei diete mediteraneene. Samuel Johnson a fost obez și suferea din cauza asta, își numea problema my black dog, dar recunoștea că este urmarea faptului că este gurmand. O altă carte de diete, celebră și azi, a apărut în 1730 și a fost scoasă de un medic obez, George Cheyne. El a fost unul dintre primii vegetarieni extrem de vehemenți, susținând în scrierile sale că nu este nicio diferență între a mânca carne de om sau carne de animal, și asta după ce a reușit să slăbească doar în momentul în care a devenit vegetarian. În secolul 18, o idee trăznită spunea că o soluție pentru obezitate este să nu locuiești în preajma unor mlaștini, pentru că se făcuse o legătură (incorectă!) între oamenii grași și mlaștinile în jurul cărora trăiau (cel mai probabil o coincidență).

În secolul 19, idealul de frumusețe era „slab și romantic”, iar hainele erau croite de așa natură încât era greu să ascunzi corpolența și imperfecțiunile. Nu e de mirare că s-a ajuns din nou la extreme de tipul dietei cu oțet, adoptată și de Lord Byron, și care se pare că a și ucis unii adepți prea zeloși. Există până azi dieta cu oțet de mere care presupune să bei o lingură înainte de fiecare masă.

Anorexia victoriană era o modă răspândită – femeile se înfometau ca să pară nu doar slabe, dar și palide și neajutorate. Împărăteasa Sissi făcea multă mișcare, dar și mânca foarte puțin și folosea emetice și laxative ca să își păstreze talia extrem de subțire. Din nou, aspectul fragil era echivalat cu frumusețea și spiritualitatea, chiar dacă omul era mai degrabă lihnit de foame decât meditativ, iar supraponderalii erau ridiculizați. Tot secolul 19 ne-a adus primul resort destinat curelor de slăbire – Sylvester Graham, inventatorul crackerșilor Graham, fiind creatorul lui. El era convins că gurmanzii supraponderali sunt imorali și promiscui sexual și era complet împotriva alcoolului, tutunului, ceaiului și cafelei. Una dintre cele mai ciudate diete, adoptate de figuri celebre la începutul secolului 20, a fost cea a mestecatului. Inventatorul ei a fost respins de o companie de asigurări din cauza obezității. Dieta lui consta în mestecarea fiecărei îmbucături de 32 de ori (o dată pentru fiecare dinte) și scuiparea resturilor rămase. Rezultatul a fost spectaculos – a slăbit mult și se mândrea cu faptul că avea scaun de 2 ori pe lună. Deși studii actuale susțin parțial teoria mestecatului atent al mâncării, metoda lui era evident extremă, dar se făceau la vremea aceea inclusiv petreceri la care participanții își numărau mestecaturile, uneori până la 100 la fiecare îmbucătură. Adepți celebri – Henry James, John Kellogg (omul cu cerealele), Franz Kafka sau Rockefeller.

Tot la începutul secolului 20, au apărut capsulele cu viermi care mai apoi, o dată înghițiți, creșteau în intestine și „te slăbeau”. După primele cazuri de demență și meningite, comercializarea lor a fost interzisă. După primul război mondial, doctorii recomandau fumatul ca să taie senzația de foame. Cum abia mulți ani mai târziu au început să apară studiile care să coreleze fumatul cu cancerul pulmonar sau emfizemul, ne putem imagina ce impact avea fumatul a zeci de țigări fără filtru pe zi. Cu săpunul care topește grăsimea dacă te freci tare cu el pe piele, vândut cu bani grei în secolul trecut, închei această mică poveste care ne arată nu doar că lumea a fost mereu puțin „luată”, dar și că prezentul fără cunoașterea trecutului, a istoriei, a descoperirilor și invențiilor nu are niciun sens. Auzim mereu replici de genul – „doar la noi e posibil așa ceva” sau „este cea mai rea perioadă posibilă” și multe altele; dar, făcând „săpături” în trecut, indiferent de tema despre care vorbim, descoperim că nu e chiar așa. Ne mirăm periodic la fapte deja consumate și repetăm aceleași erori ca într-o zi a cârtiței fără sfârșit.

Apărut în Steaua nr. 3