Despre re(răs)citire

Re-citirea repetată a unor cărți, over and over again, a fost descrisă/cercetată nu doar de scriitori sau cititorii „de meserie”, dar și de psihologi (comfort reading este un termen intrat de mult în uz, echivalent oarecum al mâncatului compulsiv, în momente dificile ale vieții). S-a ridicat întrebarea de ce pierdem timpul cu o carte pe care o știm aproape pe de rost, când avem lângă noi un morman de cărți noi, bune, recomandate sau nu, necitite, și care așteaptă cuminți să fie deschise? Sunt mulți oamenii care citesc de nenumărate ori o carte, unii din lumea literelor, alții din afara ei, și care au încercat să-și explice acest fenomen din felurite perspective.

Nu este vorba de explicația cea mai la îndemână și care sună cel mai bine pentru noi, aceea că dorim să aprofundăm un text inteligent, iar înțelegerea unui text serios, greu, se atinge doar la a n-a lectură. Da, este adevărat pentru literatura grea, și chiar se recomandă să recitim o carte serioasă de mai multe ori pentru a-i prinde esența sau a înțelege toate subtilitățile. De exemplu, pe vremea mea la liceu se citea foarte multă literatură rusă, am citit atunci cam tot ce se putea din Dostoievski, din Tolstoi, din Turgheniev; cu siguranță unele dintre aceste cărți ar fi mai bine asimilate și înțelese la vârsta adultă. Cine a citit de mai multe ori aceste cărți de dragul scriiturii din ele este un expert care te are la degetul mic. Aveam noi un joc cu diriga, profă de română, cu finalul cărții – contează sau nu contează dacă am reținut sau nu cum se termină o carte? A murit sau n-a murit personajul?

Dar nu despre aceste cărți este vorba, și nici despre cele de specialitate, la care revenim de câte ori este nevoie pentru a aprofunda unele informații; ci despre cele mai ușurele, plăcute, comice sau polițiste, care revin ca un leitmotiv în viața multora. Re-cititul este o plăcere vinovată pentru mulți cititori înrăiți, dar și un obicei mai puțin constructiv al celor mai leneși dintre ei (noi). Patricia Meyer Spacks (On Rereading) spune că recititul este pentru ea un fel de sinful self indulgence, un răsfăț pe care și-l permite dimpreună cu un sentiment de vinovăție –– pierd timpul cu ceva cunoscut, știu finalul, nu caut sensuri ascunse, în fond nu mă îmbogățesc în niciun fel.

Vladimir Nabokov spunea (în Lectures On Literature) că, “atunci când citim prima oară o carte, procesul de a ne mișca laborios ochii de la stânga la dreapta, rând cu rând, pagină cu pagină, această complicată muncă fizică exercitată asupra cărții, truda de a afla, pe coordonatele spațiului și timpului, despre ce este vorba în carte, toate se interpun între noi și aprecierea artistică. Căci nu avem un organ anatomic (cum e ochiul în cazul picturii) care să cuprindă dintr-o dată întregul și să savureze apoi detaliile. Lectura, ca și audierea unei piese muzicale, are nevoie de timp, se realizează pas cu pas. Doar la a doua, a treia sau a patra lectură ne purtăm, într-un sens, față de o carte cum ne purtăm față de un tablou” (citat de Matei Călinescu în A citi, a reciti). Tot cel din urmă ne amintește de jocul cu cele douăzeci de cărți luate pe o insulă pustie, să îți fie alături pentru totdeauna – este evident că cel mai important criteriu de alegere este cel al relizibilității. Cartea răscitită, ca și o melodie de multe ori ascultată, te așează într-o așteptare încrezătoare în ceea ce va urma.

Re-citirea unei cărți este văzută și ca un act de auto-reflecție. Spacks spune că re-citirea cu un scop anume creează un soi de self-consciousnes. Dat fiind că acea carte este o constantă, faptul că o recitim ar putea măsura modul în care am evoluat noi de-a lungul timpului, dacă înțelegem la fel unele lucruri, dacă apar idei noi printre rândurile citite anterior. Este ca un fel de re-examinare. Dar aici ajungem din nou la latura serioasă a temei, re-cititul voluntar în scop „nobil”, cu dorința de a înțelege mai bine ceva sau de a parcurge din nou un text foarte bun. Este vorba despre carte, mai ales, și cum ne raportăm noi la ea din punct de vedere intelectual. Pe când re-cititul la care încercam să mă refer în aceste rânduri este, mai degrabă, despre starea pe care încerci să o regăsești citind aceeași carte de mai multe ori. De exemplu, când sunt prost dispus iau cartea X chiar dacă este oarecum literatură de mâna a doua sau o carte care se poate „arunca” după prima lectură. Nu este o carte clasică, de bază, canonică.

David Galef propune o teorie în cartea sa Second Thoughts: trebuie să punem în balanță ce câștigăm și ce pierdem atunci când recitim. El spune că ideea generală cum că re-citirea este un proces aditiv și aduce mereu lucruri noi nu este complet realistă, pentru că parcurgând același text de mai multe ori s-ar putea să nu îi crească deloc valoarea în ochii noștri, ci mai degrabă să îl facă să pară banal sau chiar să i se piardă unele sensuri percepute altfel la prima citire. Adică pierdem ideea de surpriză, de suspans, știm finalul, deci nu mai așteptăm nimic, dispare curiozitatea și mirarea.

Există și voci care critică re-cititul unui text ca strategie de studiu, pentru că citirea de mai multe ori a unui text nu înseamnă în mod automat și aprofundarea lui, ba dimpotrivă. Ele extind observațiile și asupra literaturii, susținând că este posibil ca insul care a citit o carte de peste o duzină de ori să știe sau să înțeleagă mai puține decât cineva care a citit-o doar o dată. Adică devii oarecum stăpânul acelui text pe care îl parcurgi automat, căutând mai degrabă o stare pe care ai avut-o la prima lectură, nu o înțelegere a celor scrise acolo.

Foarte interesante sunt și comentariile la unele dintre aceste articole (din care reiese că multă lume recitește o carte). În fond, ele rezumă cam aceleași idei de bază – recititul serios pentru aprofundarea cărții și recititul vinovat al unor cărți de cele mai multe ori mai puțin bune, mai degrabă de divertisment, în căutarea unor madlene proustiene. Cineva spune, de exemplu, că a crescut citind sute de pagini de Legendele Olimpului, pe care le ține minte ca fiind o experiență unică, dar pe care în nici un caz nu ar vrea să o strice re-citindu-le. M-am regăsit în acest exemplu de carte pe care NU aș vrea să o reiau, deși Legendele Olimpului au fost alături de mine ani de zile, iar amintirile chiar sunt foarte plăcute. Pe de altă parte, la capitolul plăceri vinovate, intră basmele lui Hauff sau ale fraților Grimm, re-citite la vârstă adultă (am descoperit desene de pe la 5-6 ani pe marginea paginilor sau însemnări de genul „oare cum o să fiu la 30 de ani?”). Altcineva spune că el este un re-cititor activ, recitind mai ales o scenă anume dintr-o carte, un dialog comic (din Jerome K. Jerome, de exemplu, valabil și pentru mine), căutând de fapt o situație foarte familiară/sau familială, ambele variante fiind corecte aici. Este ca și cum te întâlnești cu un vechi prieten. Sau ca și cum mă aflu din nou în curtea bunicilor. Și nu trebuie să depui prea mult efort, cum spunea Nabokov, e destul să dai paginile din când în când.

O precizare făcută de cineva tot în subsolul paginii de pe net, la comentarii, mi s-a părut foarte importantă: cei care au povestit despre re-citit s-au referit, într-o majoritate covârșitoare, la cărțile adevărate, la cartea pe care o ții în mână, la cartea din hârtie, palpabilă. Chiar am încercat să re-citesc pe tabletă Jurnalul lui Bridget Jones (guilty!) și aveam senzația că este o altă poveste. Cred că plăcerea re-citirii ține de absolut tot, toate detaliile contează – să fie aceeași carte, cu coperțile roase, cu însemnările vechi, cu mirosul specific – doar atunci apar vraja și confortul de care vorbeam.

Tom Lamont, în The Guardian, spunea că i se pare chiar ciudat dacă cineva NU re-citește o carte ce l-a făcut să se simtă bine sau care i-a plăcut foarte tare – este ca și cum te întorci la o bere bună, la un prieten vechi sau la păturica preferată.

Tot în The Guardian am găsit o altă idee interesantă – centireading – citirea de 100 de ori a unui text. Autorul, Stephen Marche, spune că ideea i-a venit de la Anthony Hopkins care povestea într-un interviu că citește de 100 de ori un scenariu pentru a intra cu totul în atmosfera lui. Astfel, el s-a decis să citească de 100 de ori Hamlet (pe care îl preda) și tot de 100 de ori P.G. Wodehouse cu al lui Jeeves (The Inimitabile Jeeves), acesta din urmă de plăcere. Cu umor, afirmă că avantajul unei astfel de încercări este acela că ești sigur că mereu citești ceva bun. Spune, de asemenea, că recitind de atât de multe ori Hamlet a reușit să re-vadă frumusețea replicii „a fi sau a nu fi…”, să o scape de clișeu. Nu intru în detalii, doar o propoziție – Part of the attraction of centireading is that it provides the physical activity of reading without the mental acuity usually required (desigur, articolul e mult mai complex și poate fi găsit online).

PS: Poate ar fi interesant un sondaj printre scriitori – Ce carte ați recitit de mai multe ori, dar NU pentru studiu? Aveți obiceiul să recitiți cărți mai de raftul doi (?!) doar pentru că vă aduc aminte de ceva frumos, de copilărie, de o anumită stare de bine?

Apărut în România literară nr. 51-52/2019