Despre Liceul de Artă

Se apropie din nou, ca în fiecare toamnă/iarnă de 45 de ani încoace, Salonul Medicilor Plasticieni, întâlnire a tuturor celor care iubesc arta în toate formele ei (pictură, sculptură, grafică, fotografie, textilă). Salonul vorbeşte despre nevoia de frumos, fără de care existenţa umană şi-ar pierde valenţe însemnate şi ar cădea în cenuşiu şi tern. Nu e nicio îndoială că aplecarea spre artă (există nu doar medici-plasticieni, ci şi medici-scriitori, muzicieni etc.) vine şi din nevoia de a păstra contactul cu zonele frumoase şi „sănătoase” ale vieţii. Profesiunea de medic îşi extrage nobleţea şi din curajul de a te confrunta zi de zi cu durerea, cu răul, cu imperfecţiunea, cu lipsurile de tot soiul ale viului. Văzut, cu precădere, în formele sale aberante de boală, trupul omenesc îşi eclipsează armonia, poate uita că frumosul nu doar că se iveşte adesea prin depăşirea urâtului, dar el există şi dăinuie, oricât de multe sunt ororile şi bolile omului şi ale veacului... Toate acestea sunt spuse de fiecare dată, într-un fel sau altul, la vernisajele acestui salon.... Dar cum a început totul pentru mine?

În vara dinaintea clasei a 5-a, păşeam timidă în curtea pietruită şi înconjurată de copaci a Liceului de Artă (acum Romul Ladea) din Cluj-Napoca. Era examenul de admitere pentru gimnaziu, secţia Arte Plastice având clase începând cu această etapă. Desenam de la doi-trei ani, aveam acasă caiete pline cu prinţese, animale de toate felurile, cai roşii şi oameni albaştri, poveşti întregi pe zeci de file de toate mărimile. Am descoperit ceva mai târziu că desenele mele erau de la început în mişcare, n-am desenat niciodată copilăreşte, cu oameni schiţaţi din două cercuri suprapuse şi patru linii închipuind mâinile şi picioarele. Lumea era vie, dinamică, desenele mele aveau toate o poveste… Dar acum urma să dovedesc că pot să mă alătur profesioniştilor, că pot să fac un pas mai înalt. Ţin minte şi azi primul contact cu un atelier adevărat, lumina filtrată prin tavanul de sticlă, emoţia primei instalări pe băncuţa de lucru din lemn şi a vederii foii albe care trebuia umplută cu „talent”. Totul a fost bine şi au urmat 8 ani/8 clase de amintiri frumoase, cu ore nesfârşite de muncă, dar şi de distracţie. Am făcut liceul în anii 80 şi, cu toate astea, totul a fost colorat şi frumos, graţie, cu siguranţă, şi atmosferei speciale de la Liceul de Artă. Am întâlnit oameni minunaţi, talentaţi şi dornici să ne înveţe tot ce ştiu şi să ne vadă oameni mari şi artişti şi mai mari. Îmi aduc aminte cu plăcere şi recunoştinţă de L. Bardocz, Maria Sârbu, Ioan Sbârciu etc. Nu doar că ne petreceam orele de specialitate vorbind despre „imaginea artistică” şi aplecaţi pe file de album de artă, încercând să deprindem meserie, dar îmi amintesc şi de ideea dascălilor noştri de a „colora” pauzele dintre ore cu audiţii de muzică clasică. Li se adăugau concursurile de lecturi literare puse la cale de „diriga”, doamna Lelia Nicolescu. Eram, aş zice, scăldaţi în frumos şi protejaţi de tot ce se întâmpla rău în lume.

Pentru unii, printre care mă număr şi eu, drumul nu a continuat neapărat în această direcţie, adică a Institutului de Arte Plastice, dar ceea ce a sădit în noi Liceul de Artă este pentru toată viaţa, iar dorinţa de a lua în mână un creion şi o foaie albă pentru a imprima pe ea o imagine, un sentiment, o trăire nu va muri niciodată.