Despre Bine și Rău

O viață corectă, „fără de păcat”, este la fel pentru un ateu (prin comparație cu un creștin) pentru că moralitatea nu a fost inventată de creștinism. Am citit pe bloguri – aparent serioase – întrebarea dacă un ateu poate să ducă o viață corectă, morală, dacă are noțiunile de rău sau bine. Dincolo de faptul că este stupidă și chiar jignitoare această problemă, ridicată în acest mod, ea este foarte răspândită. Am avut cunoștințe și pacienți care se mirau că sunt „de treabă” deși nu merg la biserică, apoi lansau bănuiala că sunt, probabil, „pocăită” sau vreo ciudată. Totuși, noțiunile de BINE și RĂU sunt vechi de când lumea, cu siguranță mai vechi decât creștinismul, și ele poartă numele de conștiință. Fiecare dintre noi o are, cel puțin teoretic, dar adesea lipsa unei credințe, cel puțin a uneia afirmate fățiș, duce la ridicări de sprânceană, iar ateii sunt văzuți ca o ceată de animale sălbatice fără nici un concept legat de ceea ce este rău sau bine în lume, fără morală și fără țintă. Citeam părerea unui comentator din social media care făcea referire la viața plină de păcate a unor pictori dintr-o anumită perioadă istorică și trăgea concluzia că Iluminismul a avut efecte groaznice asupra contemporanilor epocii, pe care i-a transformat în persoane fără busolă morală și fără soluții la problemele vieții și care trăiesc în mizerie morală și suferință, pentru că societatea este lipsită de coloană morală. Iar singura soluție la această problemă este creștinismul (marginalizat, în viziunea comentatorului, în epocă). De ce tocmai Iluminismul? Pentru că acesta a fost numit și „the age of reason”. Oarecum șocant este că astfel de replici, crezute cu tărie, vin de la persoane culte sau cel puțin școlarizate. Și care totuși rezolvă Iluminismul printr-o simplă frază superficială și îl denunță ca fiind creatorul unor ființe abominabile, lipsite de dumnezei și înclinate mai degrabă spre știință (ce oroare!).

Am putea spune că nu contează ce citim pe forumuri, dar contează pentru că trăind în această epocă în care fiecare om de pe planetă nu doar poate, dar se simte chiar obligat să aibă o părere, social media a ajuns, vrând-nevrând, o oglindă socială. Să ți se pună la îndoială moralitatea în sensul de puterea de a diferenția binele de rău doar pentru faptul că nu te declari creștin este ofensator și discriminator, dacă e să vorbim în termenii zilelor noastre. Dar aici încep să apară faliile, nu atât în gândire, cât mai ales în fațadă socială și judecarea celuilalt. Eu personal nu cred că sexul înainte de căsătorie este o problemă. Nu susțin promiscuitatea, dar și aceea este strict problema celui care o practică, dacă nu transmite boli. Dacă 90% din populația României se declară creștină ar însemna că majoritatea covârșitoare a căsătoriilor au loc între virgini. Dacă nu e așa, aceștia mint. Și iată că avem o primă problemă de logică creștină. Nu foarte greu de rezolvat pentru că de aceea există instituția bisericii cu tot ce înseamnă spovedanie și iertarea păcatelor. Sunt de acord cu folosirea contraceptivelor, în primul rând pentru a evita o sarcină nedorită; și nu pentru că sunt împotriva avortului, ci pentru că acesta, ca soluție, este oricum o traumă pentru corpul și mintea femeii (și doar ale ei!), indiferent de credințe și religii. Interzicerea de către biserică a contraceptivelor, în special în țările foarte sărace, o consider imorală, iar nu sexul înainte de căsătorie. Apoi, nu cred că alcoolul este rău per se, adică un păcat, dar, din nou, ca medic mai ales, dar nu numai, mă interesează riscurile dependenței de alcool – atât asupra sănătății individului, cât și asupra familiei acestuia. Și, totuși, România creștină este clasată destul de sus în topul marilor băutori din Europa, chiar dacă datele sunt oarecum mai bune în ultimii ani; la fel și pentru violența în familie, iar 1/3 dintre respondenții unui chestionar din 2013 credeau că femeile bătute își merită soarta pentru că sigur au greșit cu ceva. În timpul postului am observat că se evită inclusiv fumatul și devine chiar obositor să explici colegilor că, medic fiind, la 50+, ai aflat că fumatul ucide, dar îți asumi riscul de a ajunge în iad înaintea lor. Toată lumea simte nevoia să dea sfaturi, să dojenească cu un aer cel puțin părintesc, dacă nu superior de-a binelea. Cu cât avem o listă mai lungă de păcate stabilite de biserică, cu atât suntem mai păcătoși – e atât de simplu. Mă port frumos cu oamenii din jur, cu vecinii, cu pacienții, cu animalele. Încerc să nu mint, dar evident că nu reușesc; însă nu mint pentru a obține foloase ilegale sau pentru a ascunde crime; nu fur. Viața sexuală este personală și atât timp cât partenerul este major, conștient (deci nu drogat sau legat fedeleș) și consimte – nu este treaba nimănui. Dar aici apare problema cea mai spinoasă – fac aceste lucruri pentru că așa cred că este bine (și nu, nu cred că pot pune fumatul, alcoolul și sexul pe același plan cu înșelatul, crima, furtul și alte ticăloșii care îi afectează pe ceilalți) și nu de frică de cel-de-sus. Hai să spunem că unele lucruri le facem, sau mai bine zis nu le facem, de frica legii. Probabil că este valabil în toată lumea și la toate nivelurile de educație – constrângerea socială face lucrurile să meargă, pentru că altfel am fi cu toții în copaci, vorba lui Švejk. Dar dincolo de asta există noțiunea de bine, puterea de a diferenția răul, nu neapărat eroismele, ci pur și simplu absența faptelor rele, legea morală care nu este creația creștinismului. Orice creștin care face un rău este automat catalogat drept pierdutsau apare explicația universală „nu este un creștin adevărat”. Dar, dacă îi pare rău, intervine iertarea păcatelor. Spre surprinderea mea, există și studii care analizează dacă oamenii care nu cred în dumnezeu pot să fie buni/să facă bine sau cel puțin să nu facă rău. Jurnalul online Social Psychological and Personality Sciencearată, în urma unor studii experimentale, că ateii fac mai des gesturi frumoase din compasiune, prin comparație cu credincioșii. Unul dintre autori spune că rezultatele sunt oarecum surprinzătoare din perspectiva omului religios pentru că ele arată că generozitatea acestuia din urmă nu este neapărat însoțită de sentimentul de compasiune. Cu alte cuvinte, respectivul gest este mai degrabă făcut pentru că trebuie. Etichetarea ateilor sau a oamenilor non-religioși drept reci și amorali trebuie, cu siguranță, revizuită. Compasiunea determină decizia de a ajuta pe cineva și este mai frecventă în rândul acestora. Desigur că aceste studii nu acoperă grupuri populaționale mari și au multe bias-uri, dar ceea ce doream să subliniez este că analiza mai subtilă a lucrurilor ne poate feri de etichete nu doar nedrepte, dar și eronate. În studiul pomenit mai sus, persoanele religioase păreau mai puțin predispuse să împartă o anumită sumă de bani cu alții, iar ajutorul oferit celor din jur era însoțit de mai puțină compasiune. Totuși autorii subliniază că scopul studiilor nu a fost nicidecum să critice pe cineva, cu atât mai puțin pe cei religioși (autorii înșiși fiind teologi), ci mai degrabă să analizeze ce determină pe fiecare să facă acte caritabile sau să îi ajute în lucruri mărunte pe cei din jur. Brian Howell, antropolog la Wheaton College, o școală evanghelică importantă din SUA, subliniază și el această idee – nu este vorba despre generozitate în general, ci despre motivele din spatele acesteia. Dar el întoarce oarecum ideea spunând că ateii au nevoie de cauze umanitare, de situații „lacrimogene” care să îi emoționeze pentru a deveni generoși, pe când cei religioși, nu. Iată că, fiind vorba de studii, analize statistice și interpretări, putem să tragem, de fapt, orice concluzie dorim, variațiuni pe seama acelorași rezultate. Dar rămâne faptul important că nu putem pune egal între credință și bunătate, morala și generozitatea nu sunt apanajul exclusiv al creștinilor și nici al religioșilor în general. Biserica evanghelică le spune enoriașilor să fie buni pentru că asta așteaptă dumnezeu de la ei, iar aceștia își doresc să fie buni ca să nu-l dezamăgească, dar și pentru a face o impresie bună în comunitate și pentru a susține doctrina căreia îi aparțin. Dar, cum bine spunea Einstein (Cum văd eu lumea. Teoria relativității pe înțelesul tuturor), „Comportarea morală a omului poate fi întemeiată eficient pe milă, educație și solidaritate socială și nu are nevoie de un fundament religios. Ar fi trist pentru oameni dacă ei ar trebui să fie ținuți în frâu prin frica de pedeapsă și speranța în răsplata după moarte”.

Apărut în Steaua nr.4/2022