De la Hipocrate la război

De la triunghiul hipocratic pacient-medic-boală am ajuns la o complexă formă geometrică alcătuită din pacient și așteptările sale, realitățile politice și economice din fiecare sistem medical, nevoile societății și, nu în ultimul rând, dezvoltarea continuă din lumea medicală.

Legăturile dintre profesiunea de medic și societate, etica medicală, eticheta medicală – toate acestea ridică întrebări și probleme profunde și importante, imposibil de neglijat, din cele mai vechi timpuri. Cel mai simplu (dar eronat) mod de a trata aceste aspecte este ignorarea, din convingerea că situația prezentă, individuală, este statică, personală și necomplicată, deci nu necesită analiză, cu atât mai puțin istorie sau filosofie. Lucrurile sunt, însă, mult mai complexe. Unul dintre cele mai cunoscute nume din istoria medicinii este Hipocrate. El este printre primii care a încercat să aducă știința în arta vindecării, în detrimentul supranaturalului. A insistat pe observație, pe alcătuirea unui istoric al bolii, pe ceea ce numim azi anamneză și examen obiectiv. Comparând istoriile mai multor pacienți, a pus bazele ideii de diagnostic diferențial. Tatăl lui era medic, se pare, deși unii istorici mai sceptici afirmă că nu se știe, de fapt, cine a fost Hipocrate, că ar putea să fie fiul unui negustor, sau chiar să nu fi existat. Scrierile care îi sunt atribuite, Corpus Hippocratic(um), cuprind circa 60 de lucrări valoroase care singularizează medicina greacă și o fac să se îndepărteze de farmece, vrăji și zei. Școala lui Hipocrate din Cos a căpătat rapid faimă, alături de cele care se dezvoltau în Sicilia și în nordul Africii. La înscriere, noii studenți depuneau un jurământ în fața viitorilor profesori și a colegilor mai mari, cunoscut și astăzi ca Jurământul lui Hipocrate, folosit încă în multe școli medicale, la absolvire. Acesta este compus dintr-o serie de reguli menite să stabilească un cod etic, absolut necesar pentru ca meseria de medic să inspire încredere. Apărea noțiunea de confidențialitate, dar și promisiunea că medicul nu își va otrăvi pacienții, sau că nu va face avort sau nu „va scoate piatră, cu cuțitul”, proceduri descrise, de altfel, în alte texte din Corpus. Evident, unele dintre aceste elemente au fost modificate în timp, în funcție de evoluția cunoștințelor medicale. În unele universități se mai folosește încă introducerea „jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea…” pentru frumusețe și sonoritate, dar și ca un omagiu adus lui Hipocrate. În Grecia antică, existau mulți șarlatani sau persoane care credeau cu convingere că se pricep la medicină; exista, de asemenea, ideea că bolile sunt trimise de zei și erau tratate ca atare. Iar medicina era profund empirică, nefiind considerată neapărat o meserie, neavând nici legi și nici consecințe pentru numeroasele erori și accidente. Astfel încât devenea absolut necesar un cod etic, o culegere de norme care să oprească păcălelile și să definească medicii ca profesioniști în care „omul de rând” putea să aibă încredere. Chiar dacă textul original, schimbat oricum de-a lungul secolelor de mai multe ori, nu se mai potrivește cu medicina de azi, dacă aceste inadvertențe, pe care le-am pomenit și mai sus, sunt puse în context istoric și luate ca atare, jurământul capătă sens, și nu doar simbolic. Mai este de adăugat și faptul că pentru avort, dincolo de orice normă morală sau, ulterior, religioasă, era de luat în calcul pe atunci și pericolul real al metodelor folosite. Ca și în chirurgie, în general, riscurile erau majore și adesea se plătea cu viața. De aceea aceste fraze pot fi interpretate și în sensul mai larg al lui „să nu faci rău intenționat”. Pe atunci, jurământul nu avea rolul de a proteja medicii de lege, pentru că nu se inventaseră procesele de malpraxis, ci mai degrabă de a trasa o viziune morală de urmat pentru membrii comunității medicale care se forma treptat, pe baze științifice și nu spiritual-religioase. Se arată ce trebuie să facă un medic, nu doar ce să nu facă și apare ideea de responsabilitate. Medicul trebuie să își ajute pacientul, nu să-i facă rău. Simplul fapt de a aparține unei comunități profesionale care ar trebui să fie nobilă, morală și orientată doar spre a face bine nu înseamnă că ești scutit de consecințe – vezi medicii naziști și experimentele lor, dar și medicii japonezi din timpul celui de-al doilea război mondial, ale căror atrocități asupra chinezilor au fost, însă, mușamalizate cu ajutorul SUA.

Ce mai aduce nou jurământul – o adevărată filosofie de viață – este conceptul de învățare, de a transmite mai departe ceea ce ai acumulat, la rândul tău, de la alții. Și, dacă se poate, fără a cere nimic în schimb. Cunoașterea generează obligația de a îi învăța pe alții, de a împărtăși cunoștințele. Și nu în ultimul rând, ideea de atenție la om ca întreg (se puneau bazele medicinii holistice – tratezi omul, nu boala), de știință care trebuie să stea la baza tratamentelor (studiu, acumulare de cunoștințe, aplicare). Depunerea jurământului rămâne în continuare o tradiție în multe universități și este văzut ca o garanție mai ales morală, ca un simbol a ceea ce va urma, un angajament romantic și idealizat pentru ceea ce ar trebui să fie profesia de medic. Asemeni codului lui Hammurabi, s-a păstrat esența, chiar dacă unele detalii nu mai sunt actuale.

Azi medicina nu mai este doar filosofie, artă, un mijloc altruist de ajutor al celor bolnavi, ci este o meserie care, inevitabil și normal, aduce bani. Dar noțiunea de afacere se infiltrează tot mai mult. De la triunghiul hipocratic pacient-medic-boală am ajuns la o complexă formă geometrică alcătuită din pacient și așteptările sale, realitățile politice și economice din fiecare sistem medical, nevoile societății și, nu în ultimul rând, dezvoltarea continuă din lumea medicală (tehnică, tratamente, descoperiri noi). Vechiul medic grec era asemeni unui părinte autoritar care te vindeca (încerca), fie că voiai sau nu. Azi, autonomia pacientului este pe primul loc, iar medicul are nevoie de o sensibilitate și o empatie extraordinare, de un simț moral extrem de ascuțit, pentru a răspunde unui pacient cel mai adesea suspicios și neîncrezător. Jurământul este un gest-simbol care, deși lipsit de consecințele legale clasice, are valoare, dar doar dacă rezonează în conștiința celui care îl depune.

Nu în ultimul rând, revenind la nebunia zilelor noastre, în luna octombrie, revista medicalăThe Lancet a publicat apelul comun a doi medici, un palestinian și un israelian, legat de drama umană care se desfășoară în fâșia Gaza în aceste zile – etica medicală cea mai elementară și legile internaționale ale drepturilor omului sunt afectate grav de evacuarea forțată a spitalelor, care înseamnă sute de oameni rămași fără adăpost, fără tratamente, fără apă și hrană (în Gaza au murit până acum mii de copii). Profesia de medic (dacă nu și simplul fapt că ești o ființă umană) nu ar trebui să fie niciodată insensibilă la suferința cuiva, indiferent de rasă, religie sau conflicte politice, iar indiferența și lipsa de reacție nu fac decât să adâncească problemele. Într-un apel recent, UNICEF afirmă că moartea violentă a atâtor copii în mai puțin de o lună este “a growing stain on our collective conscience”. (vezi: C Balance. “The History of Brain Surgery”, The British Medical Journal, 1920; M Boylan, “Hippocrates”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2012; HN Courch, “The Hippocratic Patient and His Physician”, Transactions and Proceedings of the American Philological Association, 1934; ED Pellegrino, “The Medical Profession as a Moral Community”, Bulletin of the New York Academy of Medicine, 1990).

Apărut în Steaua nr. 11-12/2023