De ce am rămas în ţară?

La întrebarea – pusă direct ori doar insinuată – de ce ai rămas în Cluj/în România?, răspunsul nu e unul simplu. Sunt sigură că decizia celor mai mulţi dintre cei care au ales să părăsească ţara a fost mai ales influenţată de motive strict personale, de familie, de fire. Imediat după 1989 dorinţa de a rămâne şi a îndrepta aici lucrurile în condiţii de libertate şi democraţie (fie ele şi nesigure şi împleticite) a fost mai firavă decât nerăbdarea de a ajunge într-un loc în care lucrurile au fost deja puse la punct (de alţii) şi funcţionează ca unse, şi în care propria carieră ar avea şanse mai rapide de ascensiune. Pentru generaţia mea, aflată atunci la început de drum, cu siguranţă „dorinţa de a schimba ceva” era încă firavă. Nu e de neglijat nici factorul beneficiilor materiale, mai mari, mai la îndemână. Şi s-a întâmplat aşa nu doar în cazul medicilor.

Supărător e faptul că s-a insinuat presupunerea că au plecat cei foarte buni şi au rămas exemplarele mai puţin reuşite profesional. La această falsă imagine s-a adăugat şi marea trecere pe care veştile rele şi scandalul o au în lumea de azi – orice neregulă de pus în seama unui individ este extinsă imediat la nivelul breslei întregi. Medicii şi profesorii, mai ales, categorii defavorizate de modul de funcţionare al societăţii contemporane, au ajuns oile negre ale României, ţinte predilecte ale ironiei, batjocurii, punerii la zid. Presa (în general) e gata să pună titluri mari şi catastrofice pe pagina întâi ori de câte ori descoperă o pată reprobabilă, trecând vinovat şi periculos sub tăcere zecile de vieţi salvate sau ameliorate zi de zi de doctorii României. Nu de puţine ori, în condiţii precare şi cu instrumentar insuficient. Sigur că asta este menirea lor, dar mă gândesc că ar merita scoase când şi când în evidenţă şi normalitatea, onestitatea, conştiinciozitatea.

În ce mă priveşte, eu sunt produsul celor „şapte ani de acasă” (părinţii mei sunt oameni cu simţul datoriei, preţuind înainte de toate lucrul bine făcut şi abia apoi eventualele avantaje care ar fi normal să decurgă din asta), al Şcolii generale Bob, al Liceului de Arte plastice Romul Ladea, al Universităţii de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu – toate acestea şcoli performante, cu tradiţie, cunoscute şi recunoscute pentru calitatea lor. Nu m-am gândit niciodată că tot ce am acumulat aici voi folosi neapărat în altă parte, în altă ţară, pentru că sunt „prea bună” ca să rămân aici şi „merit ceva mai bun”. Unii numesc asta comoditate („dincolo” e greu, munceşti mult mai mult etc. – deşi şi acest aspect ar putea fi discutat, analizat şi combătut pe multe pagini). Eu aş putea numi materialism (nu tocmai nobil) faptul că alţii aleg să plece, având în vedere că nu toată lumea stabilită de peste mări şi ţări va descoperi noi celule sau tratamentul cancerului (aşadar, iarăşi e totul discutabil şi interpretabil).

De peste două decenii, am la îndemână nenumărate modalităţi de verificare a nivelului meu de pregătire. Prezenţa la congrese şi simpozioane internaţionale a intrat în ritmul firesc (poate că „dincolo” îţi plăteşti mai uşor o taxă de congres…). Am la dispoziţie toate mijloacele de informare, sunt în legătură cu tot ce înseamnă progres în medicină. Sigur că pot face o listă imensă de lipsuri ale sistemului nostru sanitar. Dar ştiu şi că acesta nu e o abstracţiune, el e făcut de oameni şi depinde de eforturile fiecăruia, de responsabilităţile pe care şi le asumă fiecare.

Trebuie să mai spun că am rămas şi fiindcă am un destul de puternic sentiment al apartenenţei, la care ţin şi la care nu m-am gândit foarte mult până la provocarea de a scrie acest text. Milan Kundera vorbea de legăturile pe care le ai cu un loc, cu o limbă, cu un neam şi care nu se pot reface fără fisuri şi noduri în altă parte, tocmai fiindcă viaţa e prea scurtă. Mi se pare un proiect destul de onorabil şi aducător de confort psihic faptul că sunt un bun medic român, un dascăl care învaţă mereu alături de studenţii lui, chiar şi un cercetător onest, cu suficiente oportunităţi la îndemână. Probleme? Nenumărate. Dar nu mi-am pierdut, încă, încrederea într-un mai bun mers al lucrurilor.