Cercul pătrat

Mi-a plăcut un desen, găsit recent pe un forum, care sintetiza, sub formă de schemă SWOT, o vorbă mai veche – hard times create strong men, strong men create good times, good times create weak men, and weak men create hard times. Este, de fapt, un citat dintr-un roman al lui G. Michael Hopf. Are, desigur, și lacune, ca orice afirmație scurtă și categorică. Istoricul Bret Devereaux, de exemplu, o combate pe larg ca fiind, mai ales din perspectivă militară, prostească și simplistă. Pe de o parte, nimic nu poate fi doar alb sau negru; pe de altă parte, nicio frază, oricât de glumeață, nu trece neobservată, necontrazisă inflamat de „specialiști” sau „internauți”.

Totuși, un sâmbure de adevăr există în această afirmație și cam știm unde ne aflăm acum, istoric vorbind; pentru corectitudine politică, men se va înlocui cu oameni sau viețuitoare. Așa ajung la o altă discuție care a stârnit controverse: special snoflake syndrome. Termenul de snowflake („fulg de zăpadă”) referitor la o persoană sau un tip de comportament nu este deloc nou și a fost folosit cu diverse conotații, uneori chiar rasiste, dar în ultimul timp s-a conturat acest sindrom care descrie o trăsătură psihologică. În 2018, Matthew Gioia încerca să explice diferența esențială dintre Self-Directed Education și Special Snowflake Syndrome; acesta din urmă este definit ca – the conviction that one (or often One’s Child) is, in some way, special and should therefore be treated differently than others. Dincolo de această definiție, autorul subliniază că, în ultimii ani, sindromul devine un mod de viață, nu doar o convingere. Adică oamenii tind să trăiască, să acționeze în numele acestei convingeri. Încarnare modernă a narcisistului, culme a culturii consumeriste: consumatorul înrăit de orice are mereu dreptate, el se află acolo pentru a fi servit și mulțumit. Vrea mereu mai mult, ba chiar are dreptul la mai mult. Toată lumea trebuie să aibă grijă ca fulgii de nea să nu fie răniți în vreun fel, să le fie satisfăcute toate nevoile naive și nimeni să nu îi dezamăgească vreodată. Dacă ceva doare nu poate fi adevărat, aceasta este maxima sucită după care se ghidează. Intoleranța și îndreptățirea sunt caracteristicile lor dominante. Intoleranța se manifestă prin faptul că nu fac față, nu își doresc nici un fel de contradicții, nici o părere contrară, nici o confruntare de nici un fel, nici de idei, cu atât mai puțin fizică. Sunt copii ajunși aparent adulți care au trăit într-un glob de cristal, protejați excesiv de tot „răul” care este de fapt chiar viața însăși. Nu au avut responsabilități, nu a trebuit să le pese sau să aibă cu adevărat grijă de cineva sau ceva; nu au luat decizii importante în toată viața lor, astfel încât cel mai mic contact cu viața reală este o dramă. Egoismul născut din lipsa de griji duce la atitudini și personalități de tipul self-centered și self-important. Unii au mers până la a spune că e o posibilă maladie care va afecta grav toată societatea civilă, într-un viitor nu foarte îndepărtat. Dacă întreaga societate va avea, la un moment dat, doar pretenții, dacă toți membrii ei se vor simți foarte speciali și vor aștepta ca cineva să le satisfacă toate poftele, nevoile, dorințele, cine o va face? Cum ar fi ca toți viitorii adulți să se comporte ca niște copii răsfățați?

Termenul de copil răsfățat este oricum tot mai greu de folosit, ba chiar periculos. Încercam să-i explic unei mame în cabinet că nu este bine și nu este normal ca odrasla dânsei să scoată toată aparatura medicală din priză, târându-se în patru labe prin încăpere, la 7-8 ani. Răspunsul sec a fost că nu-i poate spune nimic ca să nu-i distrugă personalitatea, este modul lui de a reacționa la stres. Exemple sunt cu sutele. Există persoane care sunt permanent ofensate, dar și în defensivă continuă, pentru că nu poartă nicio vină, niciodată. Sunt în război continuu cu toată lumea, iar în ultimii ani unde e cel mai vizibil acest lucru dacă nu în social media? Acolo găsesc constant subiecte – hărțuirea sexuală, animalele maltratate, imaginile ofensatoare din absolut orice domeniu; luptă pentru orice, dar în fond pentru nimic, căci, în general, acțiunile lor nu au coerență și nici finalitate practică, adesea cauzele fiind inventate sau exagerate. Și este păcat pentru că pot arunca în desuet problemele reale.

Tot aici se poate încadra și ciudățenia citită recent, legată de studiul literaturii române la școală. Se spunea că texte precum Puiul, Stejarul din Borzești sau La vulturi sunt înfricoșătoare și ar trebui înlocuite cu texte vesele, colorate, ca să nu speriem copiii de mici. Dacă se poate, chiar cu texte ale combatanților acestor „orori” ale literaturii române. Aflu că din Puiul înveți că, dacă nu asculți, te lasă părinții în câmp; eu înțelesesem la vremea mea că e bine să ții cont și de ceilalți într-o situație critică, periculoasă, iar cei care au făcut ce trebuie, în situația dată, vor fi protejați, pentru că așa este corect. Ceea ce este cumva exact esența legii – sau poate că și pedepsirea criminalilor ar trebui evitată? Să nu mai citim nici un basm că se cam moare, ca să nu mai vorbim de cărțile de biologie, de unde ar trebui scoasă noțiunea de moarte, să rămână doar nașterea. O carte despre sindromul fulgilor de nea scrisă de o psiholoagă din SUA apare pe Amazon cu următoarea precizare – trigger warning: this book may offend and is banned in safe spaces everywhere.Ce mai e de spusdespre libera circulație a ideilor și a discuțiilor?

Copiii ținuți in puf (sheltered), dar și cei pentru care școala este doar un loc de joacă se vor urca pe vagoane ca să își facă selfie-uri și apoi, în pragul morții, se vor mira că acolo exista un arc voltaic. Totul pentru ca presa să poată distribui imagini „șocante emoțional” cu ultimele cuvinte ale celui electrocutat. Sau își vor pune un ștreang de gât, conform îndemnurilor altor copii de pe TikTok, pentru că ei nu știu că poți să mori dacă îți strângi gâtul tare de tot cu ceva – în cărțile și filmele lor totul este roz. Moartea nu apare, deci nu există. Sau își roagă mămicile să joace „jocul cu zahărul ars” din Squid Game. Caz real – o mămică întreabă: „voi aveți idee cum e jocul cu zahărul ars din serial, că n-am apucat să-l văd?”, alta intervine și ea: „vaaai, ce drăguț, și puiul meu vrea să ne jucăm, cum o fi?” Iată cum copiii scapă uneori de cenzură și, ce șocant!, nu înțeleg nimic – toți creierii care zboară acolo pe pereți nu înseamnă nimic pentru ei fiindcă nu au văzut nici măcar cum se taie un pui. Cărnița crește direct în supermarket. O altă mămică se scandalizează, în cele din urmă, și întreabă: „dar voi v-ați lăsat copiii să se uite la ororile alea?” Se iscă o discuție în contradictoriu, fără ca majoritatea să fi văzut serialul. Pe de altă parte, adulții informați sunt șocați și recomandă interzicerea costumelor de Halloween cu personaje ciudate din serial pentru că este foarte violent și ne învață că e bună competiția, când de fapt ea nu este benefică. Atât a înțeles adultul, care era cadru didactic, dintr-un serial excelent? În serial actorii se luptă pentru viața lor și scenele sunt construite incredibil de puternic, dincolo de sau poate tocmai datorită violenței extreme. Evitarea răului din lume nu îl face să dispară. Ignoranța te lasă dezarmat în fața vieții.

O altă replică șocantă și tot mai des auzită, în toate mediile, indiferent de pregătire, este aceea că „nu am auzit de X pentru că nu eram născut atunci”. Exemple – nu am auzit de Led Zeppelin, nu știu cine e Hamlet, de ce să studieze Slavici, la ce îl ajută pe copilul meu, habar nu am de Salvador Dali (la semiologie) – păi, nu e mort? Dar despre Information overload care duce, paradoxal, la o lipsă totală de interes și de cunoștințe – într-un articol viitor.

Apărut în Steaua nr. 1/2022