Cai și bufnițe

În anii 80, mergeam vară de vară la mare, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Atmosfera era extraordinară, „de vină” fiind, evident, și vârsta copilăriei și a adolescenței care pictează totul în roz. Chiar dacă mare parte a zilei mă bălăceam cu restul odraslelor de scriitori sau exploram curtea vilei (care ducea, prin cărări întortocheate, spre vila cu brazi a lui Ceaușescu, bine păzită) și stațiunea, găseam timp să și desenez – de fapt, să schițez siluete ale celor din jur, chiar acolo, pe plajă. Stăteam atunci pe cearșafuri colorate sau pe prosoape nu tocmai pufoase așezate direct pe nisip și fixate cu pietre; nu aveam șezlonguri, baldachine, saltele, umbrele. Totul era simplu, curat și vesel. Într-o zi de desenat, eram concentrată pe o schiță nouă. Ridicând ochii, l-am văzut pe Marin Sorescu; mă urmărea discret de la câteva cearșafuri distanță, fiind pasionat (și) de desen. S-a apropiat și a privit schița. Îi plăcea că aveam o linie sigură și o înclinație spre caricatură în desenele mele. Am schimbat câteva cuvinte, nu foarte multe fiind amândoi niște timizi, și m-am ales și cu un portret schițat rapid dintr-o linie sinuoasă, în creion negru (portret pe care îl am și acum). În aceeași toamnă, Marin Sorescu a fost în vizită la ai mei, în apartamentul din Cluj, și a cerut să vadă ce mai lucrez. Fiind elevă a Liceului de Artă, aveam caiete și cartoane întregi de desene, portrete, naturi statice, peisaje, compoziții. S-a uitat prin ele, a pus câteva întrebări și cam atât. Apoi, într-o zi, am primit revista Ramuri și, surpriză! Era ilustrată cu desenele mele cu cai, în cărbune, risipiți printre articole. Am rămas mută de uimire și prima reacție a fost de teamă – aoleu, oare arată destul de bine ca să-i vadă toată lumea? (reflex de care nu m-am dezbărat nici în ziua de azi și pe care se pare că îl au mulți artiști). La școală, a doua zi, mă umflam în pene prin toată clasa (eram în clasa a 8-a, chiar înainte de treaptă) și era să explodez de încântare când o colegă mi-a spus „ce te tot împăunezi cu revista aia, cu desenele lui Leonardo pe copertă? Ale tale unde sunt?”. Expresia ei când a citit sub căluțul „lui Leonardo” de pe prima pagină Desen de Laura Poantă a fost de neuitat – cel mai bun compliment posibil, involuntar fiind.

Ca traducătoare, am debutat direct editorial (doar articolele de specialitate mi-au apărut întâi în reviste medicale, abia apoi în cărți). În 1999, Editura Paralela 45 (director Călin Vlasie) a început să publice cărticelele din Colecția bilingvă Bufnița, creată și coordonată de Irina Petraș. A fost un debut consistent, fiindcă nu doar că tradusesem povestiri din italiană și engleză, dar eram și autoarea siglei și a copertelor primei serii (făcusem deja, în anii 90, sigla și copertele și pentru Colecția Akademos, la Editura Didactică și Pedagogică). Cărțile au avut multe ediții succesive, m-am bucurat enorm la apariția lor, dar adevăratul debut emoționant a rămas cel din Ramuri.

Ancheta despre Debut din Răsunetul cultural