Atingerea mediază, practic, toate relațiile omului, atât cu ceilalți, cât și cu mediul și joacă un rol major în artă, știință, filosofie, medicină, ritualuri religioase.

„Cum mângâiedulce, alină uşor…”

Eminescu

Simțul tactil a fost definit, de-a lungul istoriei, ca un simț inferior, care nu cerea aptitudini speciale sau un efort deosebit din partea creierului. Astfel încât el a rămas undeva pe raftul de jos al cercetării medicale, fiind asociat mai degrabă cu erotismul, deci cu ceva „indezirabil”, și mai puțin cu cunoașterea. Totuși, atingerea implică mai multe organe și ar putea să fie considerată mai complexă tocmai fiind mai greu de descris și de clasificat. Ea mediază, practic, toate relațiile omului, atât cu ceilalți, cât și cu mediul și joacă un rol major în artă, știință, filosofie, medicină, ritualuri religioase. Aristotel, de exemplu, spunea că animalul, ca și omul, nu ar putea exista fără simțul tactil, acesta fiind și cea mai importantă senzație pe care omul și celelalte mamifere o au în comun. Dar tot el a gândit o mulțime de ierarhii – cea a sufletului și a trupului; apoi o ierarhie a funcțiilor sufletului și, nu în ultimul rând, o ierarhie instabilă și variabilă a simțurilor – atingerea și gustul (gândit ca o variantă a atingerii), mirosul, auzul și văzul. Organismele inferioare, spunea el, sunt dotate doar cu simțul tactil și se pot doar hrăni (Pascal Massie, 2013). Lucrurile sunt, desigur, mult mai complexe, dar în același timp gânditorii lumii antice au pus bazele descifrării lor. Ca în multe alte situații, teoriile lor au rămas necontestate de-a lungul multor secole, iar noțiuni precum kinestesia și percepția haptică au păstrat mare parte din înțelegerea lui Aristotel. Germanul Lorenz Oken a stabilit, în secolul 19, o ierarhie a simțurilor în funcție de situarea geografică: africanii sunt numiți skin man, europenii, eye man, nativii americani, nose man,iar australienii, tongue man(Gould, 1985). Se observă tendința de a considera alte populații, non-europene, mai puțin evoluate, ele bazându-se pe simțuri „inferioare” precum atingerea și mirosul. Atingerea primită de la fețele monarhice era considerată, începând, se pare, din secolul 12, miraculoasă, ea aplicându-se celor bolnavi de tuberculoză sau scrofuloză (tuberculoza ganglionară). Unele dintre cazuri se vindecau natural, fapt care nu făcea decât să întărească credința în puterea monarhului (divinitus). Adevărul e că mare parte din viața de zi cu zi se bazează pe diferite forme de atingere și pe utilizarea simțului tactil. Acesta este primul folosit de om în dezvoltarea sa și cuprinde o serie de fenomene complexe – presiune, temperatură, vibrații, atingere fină, durere și o serie de alte senzații atribuite receptorilor complecși din piele – cel mai mare organ al omului. În ultimii ani, un număr mare de studii au arătat beneficiile gesturilor simple în starea de bine a celuilalt. Atingerea pare fundamentală în comunicarea interumană, în realizarea conexiunilor și chiar în sănătate (dar în alt mod, evident, decât sus-pomenita royal touch). Un studiu desfășurat la Universitatea din California (livescience.com) a arătat că oamenii pot identifica doar prin atingere (fără să-și vadă chipurile sau să vorbească) stări și sentimente precum simpatia, recunoștința, compasiunea, supărarea.

În funcție de țară, continent, cultură, civilizație, atingerea joacă roluri foarte diferite în comunicarea din viața de zi cu zi. Maimuțele se mângâie și se scarpină una pe alta mai mult de 20% din timpul unei zile, fără conotații sexuale. Culturile din vestul Europei și SUA par că se tem de acest gen de comunicare, confundându-l cu erotismul. În Anglia, doi amici care stau la o cafea nu se ating niciodată. În SUA, se ating în medie de maximum două ori. În Franța, în schimb, se ajunge la cifre uluitoare, de 110 ori/oră, în timp ce în alte părți ale globului, cum ar fi Puerto Rico, de 180 de ori. Societățile litigioase și circumspecte se ating mai puțin, se pare. Prematurii ținuți lipiți de mamă (sau alt personaj disponibil) în ședințe de câte 15 minute au crescut mult mai rapid în greutate comparativ cu cei din incubatoarele clasice. Azi știm că atingerea activează cortexul frontal ceea ce declanșează sentimente de compasiune și gratitudine (greatergood.berkley.edu). Și mai știm că atingerile primatelor sunt destinate creării unor conexiuni în cadrul comunității și stabilirii ierarhiilor, dar și a încrederii. Un alt experiment interesant al psihologului Robert Kurzban a arătat că o atingere ușoară pe spate, de tipul celei care inspiră încredere și încurajare, îi face pe cei atinși să fie mai dornici să împartă, să coopereze. Echipele din NBA în care jucătorii se ating mai des în semn de încurajare câștigă mai multe meciuri. În medicină, se încearcă folosirea terapeutică a masajului și a atingerilor. De exemplu, pacienții cu Alzheimer devin mai relaxați și mai puțin înclinați spre depresie dacă sunt supuși terapiei prin atingere. Se pare că și în cazul copiilor cu autism, despre care se credea că nu suportă să fie atinși, contactul interuman direct are efecte benefice.Lipsa contactului interuman și frica de atingere în societățile civilizate par să fie rezultatul înțelegerii greșite a acestora, confundării lor cu erotismul și, mai nou, cu hărțuirea sexuală (cazul actorului târât prin tribunale și scos din producții hollywoodiene pentru că a pus mâna pe genunchiul unui tânăr într-un mod sexual). (Classen, Constance (2012). The Deepest Sense. University of Illinois Press; Moshenska, Joe (2014). Feeling Pleasures: The Sense of Touch in Renaissance England. OUP Oxford).

Un aspect important al simțului tactil este durerea. În ziua de azi se vorbește adesea de „lupta cu boala”, dar durerea, de-a lungul secolelor, a fost prezentă mereu, din cauza bolilor în sine, dar și a medicilor și a leacurilor lor. Romanciera Frances Burney descrie extrem de sugestiv, într-o scrisoare către sora sa, experiența terifiantă a unei mastectomii, efectuată fără anestezie, la începutul secolului 19. Deși întotdeauna medicii și farmaciștii s-au preocupat de binele pacienților și au încercat să găsească metode prin care să le aline suferința, medicina a avut, de-a lungul secolelor, de multe ori, aerul unui instrument de tortură, mai degrabă decât al unuia de alinare – vezi, mai ales, instrumentele folosite în stomatologie, chirurgie, anestezie. Mereu s-a vorbit, în romane sau în textele medicale ale vremurilor, despre lupta cu durerea, bătălii, cuceriri, termeni care sugerau că suferința fizică a fost învinsă. În fapt, știm puține pentru că avem puține descrieri foarte explicite, dar, dacă ne gândim că anestezicele au fost inventate și mai apoi răspândite abia la mijlocul secolului 19, sunt ușor de imaginat suferințele prin care a trecut omul, de la durerea de măsele la amputări pe viu, nașteri complicate sau trepanații. Chiar și azi, în condițiile progreselor enorme ale zilelor noastre, 10% dintre adulți trăiesc în durere cronică. Referințele istorice legate de durere sunt atât de variate, inconstante și adesea sărace și pentru că este o experiență extrem de subiectivă și greu de analizat. Atunci când cei afectați au lăsat mărturii ale suferinței lor, acestea erau foarte sugestive și creative, cuvintele alese fiind încărcate de emoție, dar și tributare convingerilor vremurilor respective. De exemplu, în Anglia secolului 18, când încă predomina teoria umorală a bolilor, cuvintele alese erau de tipul cald, rece, uscat, umed, greu, ascuțit. Influențele culturale sunt și ele esențiale în descriere (și influențează anamneza) – astfel în America latină se face diferența între durerea de cap (cabesa) și cea de „creier” (del cerebro). Japonezii se referă la durerea de cap „ca mersul ursului” – bear headache, adică similară cu pașii grei ai unui urs, sau deer headache – asemănătoare cu alergatul unei căprioare, sau sâcâitoare, woodpecker headache. În ziua de azi, se folosește des o scală a durerii – pe o scară de la unu la zece, unde vă situați cu durerea? Dar aceasta limitează foarte mult descrierea deoarece, pe lângă intensitate, există o serie întreagă de alte caracteristici ce trebuie descifrate și care fac, uneori, diferența. Apăsare, înțepătură, sfredelire, arsură, continuă sau intermitentă – o adevărată lecție de semiologie care poate salva vieți. Exprimarea durerii mai depinde și de obiceiuri, de felul în care o societate se raportează la suferință. Culturile din Asia răsăriteană consideră nepoliticos să-ți exprimi durerea foarte zgomotos. De asemenea, în multe culturi se consideră că femeile trebuie să îndure mai mult fără să se plângă. Unele religii consideră durerea o formă de penitență, nu doar o pedeapsă – flagelarea și autoflagelarea nu sunt o raritate nici în zilele noastre. Nu în ultimul rând, durerea, pe cât de neplăcută, chinuitoare și sâcâitoare este, și pe cât de concentrată este toată medicina modernă în combaterea ei cu orice preț, are un rol esențial în apărarea în fața pericolelor și, implicit, în evoluția speciei umane pentru că semnalează alarmele din mediu și ajută corpul (nu doar al omului) să supraviețuiască. Oamenii care nu simt durerea nu sunt deloc fericiți, cum am putea crede, ci mai degrabă se consideră blestemați, fiind expuși constant mediului pe care nu-l percep niciodată ca fiind ostil.

Apărut în Steaua nr. 2/2023