Arta ca „ostatic”? |
Arta ca „ostatic”? O nouă modă se răspândește prin lumea nebună a zilelor noastre – atacarea operelor de artă în numele crizei climatice și al „viitorului copiilor noștri”. Toate canalele de știri au arătat, în repetate rânduri, cum activiștii de mediu s-au lipit de pereții muzeului în vecinătatea unui tablou celebru și au aruncat pe acesta diferite substanțe – supă de roșii, vopsea, piure de cartofi. Muzeul Louvre, National Gallery și Tate Museum din Londra au fost destul de reținute în comentarii, asigurând doar publicul că tablourile erau acoperite de sticlă și, deci, nu au avut de suferit. Reprezentanții muzeului Maurithius din Haga au afirmat, pe bună dreptate, că arta nu are apărare și trebuie protejată cu orice preț. Aici, Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer a fost atacată de doi indivizi care și-au lipit mâinile și capetele de perete și de tablou și au aruncat pe el o substanță roșie. Din fericire, sticla a salvat din nou situația. Retorica lor – „cum vă simțiți că acest tablou este protejat de sticlă, dar de viitorul copiilor noștri nu vă pasă” – este extrem de forțată, dar mă face din nou să cred că mai există o fărâmă de conștiință în alegerea lucrărilor (sper să nu avem curând vreun contraexemplu al unei capodopere care să nu aibă acest noroc și să asistăm la o situație ca aceea din Mr Bean, care a „recondiționat” o pictură valoroasă cu cerneală). Au mai fost vizate Floarea soarelui a lui van Gogh în Londra, un Monet la muzeul Barberini, dar mai nou și clădiri din Londra sau Paris. Comentariile bâjbâie, pare greu de decis ce e bine și ce e rău, confuzia e stranie. Tristram Hunt de la Victoria and Albert Museum din Londra, de pildă, spunea că nu este de acord cu abordarea nihilistă a activiștilor, care au declarat că în vremuri de criză nu avem nevoie de artă. Cel care a atacat Mona Lisa în luna mai a acestui an a afirmat răspicat că dorește să atragă atenția artiștilor cărora nu le pasă de planetă, ci doar de arta lor (amp.france24.com). Nu mă leg de aspectul fizic, de mimica, de hainele și de privirea activiștilor pentru că este total incorect politic, dar trebuie menționat că acțiunile lor sunt sprijinite de anumiți magnați ai lumii, nu sunt spontane sau întâmplătoare. Just stop Oil are ca scop declarat oprirea exploatărilor și producției de combustibili fosili și este susținută de milionari și corporații internaționale, dar traseul donațiilor este, după cum era de bănuit, extrem de sinuos și în special scutit de taxe. Deci, inițiatorii mișcării sunt oarecum dubioși, iar justificările acțiunilor lor, în cel mai bun caz puerile, dacă nu chiar deplasate. Dacă eu sunt nervos pe schimbările climatice și tu nu, ci stai ca blegul și te uiți la Mona Lisa, hai că te enervez eu și arunc peste tablou supă de roșii. Ba mă și lipesc de el, ca să fie totul mai agresiv și mai șocant. Logica aceasta, sociopată după cum o numesc unii, este a unor cetățeni, în special tineri, ai secolului nostru, care atacă opere de artă faimoase ale secolelor trecute. Le iau, simbolic, ostatici într-o luptă care nu rezolvă nimic dincolo de sugestia ticăloasă că Arta nu are valoare decât pentru niște „depășiți” care trebuie scoși din apatie. Robinson Meyer, în Atlantic Daily, încerca să găsească o logică mai subtilă (nefiind deloc de acord cu activiștii) – anume că secolul 19 în care au trăit și au creat Monet și van Gogh este secolul exploziei industriale, cel în care au apărut fabricile, și uzinele, și minele de cărbuni, și exploatările resurselor de toate felurile. James Ozden, un cercetător britanic, afirmă că metodele radicale de protest, care atrag prin orice mijloace atenția, nu sunt dăunătoare, ci, dimpotrivă, atrag implicarea fracțiunilor mai puțin radicale ale acelei mișcări, în special prin donații – radical flank effect. Analiza mai atentă a studiilor invocate de Ozden nu susține aceste afirmații, ele fiind mai degrabă speculații. De exemplu, o altă mișcare radicală a iubitorilor de animale susținea, nici mai mult, nici mai puțin decât măcelărirea lucrătorilor din abatoare, idee respinsă de majoritatea respondenților la chestionare. Chiar dacă ar fi să luăm în serios aceste studii haotice, violența din ele era direcționată către cei direct implicați – fermele de animale, companiile petroliere, în acest caz –, deci nicidecum împotriva unui innocent bystander cum este un tablou impresionist. Ca să nu mai vorbim de faptul că vor suferi muzeele care vor trebui să își crească investițiile în măsuri mult mai drastice de securitate, vom fi controlați, probabil, mai tare ca în aeroport la vizitarea muzeelor mari ș.a.m.d. O altă fractură de logică – arta este a celor bogați, aceștia fiind cei care distrug planeta prin poluare – it is fancy art for billionares. Mă gândesc dacă acești activiști au mai intrat vreodată într-un muzeu, sau momentul în care și-au lipit chelia de Fata cu cercel de perlă a fost prima și ultima dată. Bogații lumii își țin prin alte părți colecțiile de tablouri, asigurate pe sume fabuloase. Și este dreptul lor. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu arată deloc cool, așa cum ar trebui să arate un haiduc al lumii moderne, scena cu ei lipiți pe pereți – arată doar caraghios. Poate ați văzut știrea cu activiștii care s-au lipit de podele în Germania, într-un showroom Volkswagen, iar când angajații au plecat acasă și au oprit curent, căldură etc. aceștia au fost indignați – lăsați în frig, fără telefoane, nu și-au putut comanda nimic de mâncare, s-au plictisit până dimineața, deși ar fi trebuit să fie fericiți că au trăit o noapte exact așa cum propovăduiesc, iar acum dau în judecată firma. Este extrem de ușor să ne enervăm pe ceva și să acționăm ca niște copii răsfățați – dar la ce ajută? La ce ajută dacă un tablou celebru este distrus? De a doua zi cineva va lua măsuri concrete, va închide fabricile, va scădea consumul de… orice? Un alt punct de vedere, mai romantic, este acela că ei realizează în fond un soi de performance genial. Zeeshan Aleem de la msnbc.comîi susține pe activiști afirmând că e nevoie de ceva care să ne scuture, să ne indigneze, ca să reacționăm la faptul că ne îndreptăm cu pași siguri spre dezastru. Multă lume care își trăiește confortabil viața de zi cu zi ignoră lucrurile rele care se întâmplă peste tot în lume, inclusiv aceste schimbări climatice, și trebuie să simtă un grad de disconfort ca să reacționeze. El vede în gestul activiștilor un fel de repetiție pentru ce va urma: cum ar fi dacă lumea frumoasă pe care o prețuim atât ar fi dintr-o dată distrusă? Pentru că furtunile și tornadele și inundațiile le vor distruge oricum. Și tot el spune că trebuie să protejăm natura cu același zel cu care protejăm Arta care, în fond, se inspiră tocmai din această Natură. Și că data viitoare când vedem un astfel de gest să ne gândim că ar trebui să facem ceva. Eu cred că, deși poate fi un punct de vedere valid, este telenovelistic și exagerat, dincolo de faptul că declarațiile activiștilor erau departe de subtilitățile invocate. Ei au spus adesea că Arta nu are sens în aceste vremuri tulburi; unul dintre purtătorii de cuvânt ai mișcării explică pe larg ideile din spatele acestor acțiuni pe care le consideră simbolice, susținând că aleg doar opere de artă protejate de sticlă; pe de altă parte, se declară șocat de faptul că oamenii se indignează la un piure de cartofi întins pe sticla picturii, dar nu le pasă de oamenii rămași pe drumuri după inundațiile din Pakistan. Aceste simboluri și conexiuni forțate nu sunt noi – sufragetele au atacat și distrus picturi celebre la vremea lor, chiar dacă intenția inițială a fost doar de a sparge geamurile muzeelor. Ideea de bază este, în primul rând, atragerea atenției asupra unei probleme reale și spinoase prin acțiuni șocante, de unde mereu reluata dilemă: e mai important omul sau un obiect, fie el și artă? Fie el și un Velasquez spintecat în numele dreptului la vot al femeilor? Sau un Monet mâzgălit în numele viitorului planetei? Protestatarii susțin că, dacă se rezumă doar la discuții, ceea ce fac de mult timp, nu sunt băgați în seamă, prin urmare e nevoie de acțiuni care să irite, cel puțin, opinia publică. Și din nou întrebarea: ce e mai valoros – floarea soarelui pictată sau cea reală? Viața sau un obiect? Falsă și forțată dilemă. Nimănui nu pare să-i treacă prin minte că Omul e important și fiindcă are Arta care dă valoare existenței lui. Că Omul și Arta nu se exclud. Van Gogh însuși era un mare iubitor de natură, un om „verde”, sărac, deci nepoluant, așa că opera lui ar trebui mai degrabă celebrată decât distrusă. George Monbiot, în The Guardian, susține vehement activiștii afirmând: „multe dintre peisajele din tablourile aflate în National Gallery sunt azi distruse de progres (construcții, defrișări, fabrici), și totuși ne indignăm mai tare dacă se distruge pânza pe care sunt pictate decât de faptul că a dispărut chiar acel colț de natură”. Toate acestea sunt exagerări și fracturi de logică, făcute doar de dragul atragerii atenției și al demonstrației. O operă de artă nu este doar o pânză acoperită de vopsele, nu este doar un obiect. Politizarea tuturor părerilor și acțiunilor este periculoasă – acum se afirmă că doar conservatorii și adepții consumerismului capitalist îi consideră pe acești activiști eco-teroriști, ceilalți trebuie să îi vadă ca pe niște eroi salvatori care celebrează viața în detrimentul obiectelor și își sacrifică libertatea de dragul nostru, al celor legați la ochi.
Apărut în România lierară, nov. 2022 |