Albă ca Zăpada la control

Când un desen animat ecranizat după o poveste clasică nu mai mulțumește pe nimeni (cel puțin așa pare dacă ne luăm după declarațiile agresive venite dinspre toate taberele ideologice actuale), ce facem? Schimbăm basmul sau, mai degrabă, stăm puțin să analizăm ce se întâmplă? Este vorba despre noua ecranizare SnowWhitede la Disney. Actrița hispanică ce o interpretează pe Albă ca Zăpada a afirmat că finalul original este prost, deci vom avea ceva de genul „fata va deveni la final liderul care știe că poate să fie”. Așadar, corectitudine politică, dar și discurs motivațional simplist. Disneysusține că imaginile publicate de The Daily Mailnu sunt reale, rămâne de văzut când va fi lansat filmul; dar declarațiile actorilor sunt reale. Actorul Peter Dinklage din Games of Thronea spus că Disneygreșește reluând o poveste „regresivă, cu șapte pitici care trăiesc într-o peșteră”, fiind realmente indignat de această curată nesimțire. Ba, mai mult, producătorii au declarat că filmul s-a turnat după discuții cu membri ai comunității persoanelor suferinde de nanism și că abordarea este una nouă (probabil piticii au crescut mari). Unul dintre urmașii lui David Hand (specialistul în animație de la Disney) a afirmat că acesta s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea cum îi sunt măcelărite creațiile.

Remake-uri există de când lumea, dar ecranizarea unor filme cu scopul declarat de a le „corecta” pe cele originale este discutabilă. Cum bine spunea Morgan Freeman – dacă luați toate poveștile voastre și le colorați în negru mai degrabă jigniți comunitatea pe care pretindeți că vreți să o reprezentați corect. Pentru că, în fond, este o nouă dovadă de aroganță – hai că vă dăm și vouă o albă ca zăpada neagră, ca să fim chit. Filmul original a fost lansat în 1937, dar este la rândul său o interpretare a poveștii originale a Fraților Grimm, publicată în volumul Grimm’s Fairy Tales în 1812, iar apoi cu o altă versiune în 1857 (la început, mama biologică a fetei era cea care a abandonat-o în pădure, abia mai târziu a devenit vitregă, de exemplu). După cum știm, Frații Grimm au preluat mult din folclorul germanic și din mitologie, iar poveștile lor sunt adesea dure. De altfel, până prin secolul 19, nici nu era bine cristalizată ideea de basm de citit seara la culcare copiilor, poveștile fiind destinate mai mult adulților. Deci nu exista preocuparea că unele scene sau personaje ar putea să dea cuiva coșmaruri. În poveste apar simboluri precum cel al oglinzii magice, al mărului otrăvit, al sicriului de sticlă și cei șapte pitici blamați (preluați din mitologia nordică, ei simbolizează fie cele șapte emoții, fie aerul, pământul, focul, apa, lumina, umbra și magia), simboluri folosite peste tot în lume, în toate mitologiile și basmele populare. Folcloriștii au găsit multe trimiteri la povești vechi din folclorul germanic și cel nordic, cu influențe mergând până la Giambattista Basile (culegător italian de folclor din secolul 16) sau la legenda Chionei, regăsită în Metamorfozele lui Ovidiu. Fiica lui Dedalion era atât de frumoasă, încât a atras atenția zeilor. Hermes și Apollo s-au îndrăgostit de frumoasa muritoare cu piele albă ca laptele, iar Hermes s-a strecurat noaptea în camera ei, urmat de Apollo, în ziua următoare; ca urmare, ea a dat naștere la doi copii, fiecare cu un alt tată, divin; ne aflăm așadar în fața unui adevărat scandal de viol în grup, incest și abandon, dacă ar fi să analizăm totul prin filtrul PC de azi. Disney deja a luat povești vechi și le-a coafat pentru copii, le-a făcut mai romantice și mai acceptabile. Evident, tot după chipul acelei epoci – epoca femeii bibelou, a curtatului și a bărbatului puternic – frumoși amândoi, dacă se poate.

Poveștile ne vin, de fapt, din epoca de bronz (cea mai veche poveste se pare că este, după Discover Magazine, cea a lui Smith care își vinde sufletul diavolului) și nu au cum să fie altfel decât oglinda perioadei respective. Fiecare a luat și a repovestit cum a crezut de cuviință, a modificat după anumite standarde, a adăugat sau a tăiat fragmente, dar păstrând esența. „Disneificarea” (disneyfication) lor a simplificat pe gustul copiilor, plăcut și frumos, prin desene minunate, povești vechi. Înainte de televiziune, poveștile citite copiilor erau principala unealtă educativă la îndemâna părinților. Finalurile au fost și ele adaptate – la început, Scufița Roșie îl păcălea pe lup și scăpa de el, ajungând acasă în siguranță (mesajul fiind să-ți păstrezi calmul în orice situație); Perrault a rescris finalul, Scufița Roșie era mâncată de lup (chiar dacă salvată ulterior de vânător), mesajul a devenit „să nu vorbești cu străinii”, iar fetița pare mult mai naivă și ușor de dus de nas. În multe povești, femeile sunt slabe, neajutorate și dependente de ajutorul bărbatului, aceasta fiind și ideea noului Disney – să transforme personajele feminine în caractere puternice și descurcărețe. Astfel încât să poată fi în continuare material de studiu la școală și ajutor pentru părinți. Ar fi putut Sălățica (Rapunzel) să facă o funie din pletele sale și să se salveze? Nu era mai bine ca Mica Sirenă să-l pocnească pe prinț decât să renunțe pentru el la coada de pește și apoi să moară? Mama chiar sărea peste acest final groaznic, cu spuma mării, când îmi citea Mica Sirenă, pentru că nu puteam să înțeleg nedreptatea. Dar cred că mai degrabă ar fi benefică discutarea și analizarea în context istoric a unui text clasic, nu rescrierea lui, mai ales nu cu indignarea actuală care nici măcar nu se străduiește să înțeleagă; bazată doar pe mânie proletară, nu și pe cunoștințe sau cultură (Monica Cull, Discover, 2022). Incestul, violul, pedepsele corporale extrem de dure, tăierea degetelor și scoaterea ochilor, copiii născuți de Frumoasa din pădurea adormită în timp de dormea, ca să nu mai vorbim de toate „ororile” din mitologie – au dispărut, au fost repovestite sau îndulcite. Cenușăreasa însăși vine din Grecia antică – vezi povestea lui Rhodopis și a unui rege egiptean. Ideea de bază a acestui motiv este cea a unei fete sărace, oropsite, de obicei dintr-o familie care o maltratează, și care se salvează prin măritiș, obligatoriu cu un prinț/rege bogat. La Frații Grimm, avem un tată prezent, dar indiferent, pantofiori de aur și degete tăiate, la Perrault avem varianta mai cunoscută cu pantofiorul de sticlă și dovleci, șoareci vorbitori și zâna bună, iar italienii, în Cenerentola, aveau un mariaj forțat, abuz și șase surori vitrege. Toate acestea ar putea să fie, de fapt, argumente pro schimbare, deși fundamental este aceeași poveste. Poate doar obișnuința mă face să râd când mă gândesc la o Albă ca Zăpada agresivă și descurcăreață. Dar, ca femeie, mă alătur opiniei lui Morgan Freeman: într-o problemă atât de serioasă cum este exploatarea femeilor, nu știu dacă transformarea personajelor feminine în „bărbați” ajută la ceva. Mișcarea feministă pare că a uitat de la ce a pornit și susține, mai degrabă, un comportament masculin care să-ți asigure succesul în viață (nu doar că afirmă, fără să vrea, că bărbatul e mai bun, dar neagă diferențele biologice dintre cele două sexe, incontestabile). Masculul care se înfoaie și face curte femelei nu este o invenție a omului – este un lucru natural și fiziologic, animalic în cel mai bun sens al termenului, și care are ca scop perpetuarea speciei. Rele sunt cele inventate de om, mai apoi, și de religie în special, cea care a transformat femeia în cetățean de rangul doi. De ce să nu rescriem Biblia, unde avem destule povești cu femei violate, abuzate, abandonate, mutilate și ucise? Alături, desigur, de multe vorbe blânde și recomandări de iubește-ți aproapele.

Cred că mai degrabă ar trebui să lăsăm în pace aceste texte și să le discutăm și analizăm așa cum sunt, cu copiii, la școală sau acasă, din punct de vedere istoric, ca să înțelegem evoluția relațiilor dintre oameni – soți, părinți, copii, prieteni. Și să ne scriem poveștile noastre actuale, moderne, fără să le numim la fel ca pe cele vechi, pentru că nu putem corecta istoria, la fel cum un mititel vegan nu este un mititel, ci doar o nucă muiată în apă.

Apărut în România literară 39-40/2023